Foarte mobil în inspiraţie se dovedeşte Peter Shrager, capabil să varieze programul poetic de la un volum la altul. „Dimineaţa sărută piciorul Atenei” (Editura Brumar), aşa pretenţios cum pare titlul, acoperă un volum de substanţă pindarică. Poeme în general masive, descriptive şi cu ton de odă. Doar cine l-a ascultat pe autor citindu-şi versurile poate sesiza că poezia acestuia nu este monocordă. Pentru că la recitare înflăcărată ea transmite energie dezlanţuită. Apolonică la lectură, dionisiacă la audiţie. Un pas strategic ar fi ca poetul să-şi însoţească viitoarele cărţi de poezie de un CD audio.
O pasăre de micene vibrează între eleatism şi heraclitism, adică un ciudat dinamism îngheţat: „aerul zboară sub mine”, „sunt aer curbat de culoare”, „din mişcare nu mai rămâne nimic!/trupul meu este suspendat într-o privire”. Sofismele vechilor greci erau meştere la întârzierea vitezei – vezi Achile şi broasca ţestoasă.
Spectaculos la recitare răsună şi debutul apocaliptic al masivului poem Ziua în care cerul a căzut: „ziua în care cerul a căzut./S-a-nnegrit bolta albastră,/ca şi cum zeus s-ar fi mâniat iarăşi pe muritori şi mânia lui/a luat din ceruri întunecarea, pe care-a gonit-o până s-a prăbuşit, apoi şi-a aruncat/peste noi întreit sufletul”. Cum spuneam, autorul încearcă să redea discursivitatea marmoreeană a lui Pindar. De cele mai multe ori reuşeşte, deşi descriptivismul îl acaparează nu de puţine ori integral. Iată un fragment din urcarea cetăţii, în care viziunea peisagistică este constant spiritualizată: „colinele şi dealurile se-aruncă în marea egee./durabilul tânjeşte după efemer./stânca poate deveni oricând mare./soarele nu poate străpunge./soarele nu aduce ofrandă albastrul marin/aerul poartă dorinţa în gând până pe ţărmul mării./lumina umple întunericul şi-l omoară”.
Statuarul propus de Peter Shrager este mereu în mişcare, ceea ce constituie o formă de a reînvia istoria. Nu ca pe un film, ci ca pe o descifrare dinamică. Fotografiile exemplificatoare la text ne arată exact cum funcţionează poezia ca apă vie ce stârneşte la viaţă. Aşa este bustul Discobolului: “discobolul aduce acum/ofrandă discul său/zeilor/după ce l-a aurit de/soare/îl ridică până la ceruri cu/privirea sa” (discul de aur).
Moştenirea Greciei antice se percepe altfel văzută prin atare de versuri, iar ea este împletită cu experienţa creştină. Păgânismul este văzut ca un ferment în compoziţia spiritualităţii ulterioare: „rotunjimea lăcaşului împlineşte oraşul./lăcaşul şi-a tăiat forma din dealurile senzuale, închizând în armonie/geometria./zveltă, acoperită în roşu, umplând de culoare priveliştea frustă,/bisericuţa din thessaloniki trezeşte-n suflet cuvinte de cântec abia auzite./calea este bătută de multe tălpi credincioase, ce împing clipă de clipă/dorinţa fierbinte de-a ajunge mai aproape de dumnezeu” (crucea se-nchină a rugăciune). Dacă nu ar fi ritmul impunător şi construirea impresiei din detalii niciodată montate într-un antropomorfism complet, versurile ar transmite convenţionalitate bisericească (în pofida faptului că numele Creatorului este scris cu literă mică).
Tehnica este mai valoroasă decât simţirea în această carte. Perspectivele sunt inedite, efectul precede cauzei formale: „chipul tău sculptează/aerul/într-o coloană/de templu” (ochii tăi fără scăpare). Soarele şi arhitectura albă a Greciei răsfrâng contururile unul într-altul. De aceea vorbeam de tablouri impresioniste: „a urcat arborele aerul până s-a prefăcut în cer” (arborele de măslin, clădind olimpul).
Panta rhei ar spune heraclitienii, sic transit gloria mundi ar replica medievaliştii. Şi totuşi, bănuiesc că nu în sintagme filosofice rezidă miza poemelor, ci în jocul cu perspectiva. O gratuitate care îi vine tare bine poeziei, aproape o face pură: „nu e biserica apei aidoma apei, care şi-a scobit calea măcinând roca fără zăbavă./apa este munte rupt în văi./apa şterge piatra de pe faţa pământului” (ea era curgerea). Poate că apa depune mărturia cea mai valoroasă despre cartea lui Peter Shrager, thalesianul. Apa este elementul care cristalizează nevăzut în proximitatea muzicii bune. Apa are plăceri şi neplăceri intense.
Frumuseţea reală a imaginilor este obţinută cu materiale scumpe, nu de nasul oricui: „cariatidele sunt suferinţa helenei împletită în povara frumosului” (dragoste de helena).
Mai naturale în ritm şi mesaj sunt textele din ciclul odysseus, mai ales cele în germană. Iată o muzicală amnezie a stăpânului din Ithaca: „odysseus vergiβt troja/vergiβt ithaka/er weiβ nicht warum ihn meer von/küste trennt” (wie odysseus auf die ehre vergass). Şi ţin să adaug la acest moment că plurilingvismul face foarte bine colecţiilor poetice ale lui Peter Shrager – le conferă inedit şi îl face special pe autor în ograda literelor româneşti.
Şi metamorfoza intră în programul inspiraţional al poetului, întrucât surprinde clipa trecerii între regnuri prin filmarea detaliilor. Este o categorie estetică a alunecosului plină de dinamism, atât timp cât nu este poluată cu consideraţii metafizice şi insistenţe spirituale. Minunat este când ni se arată filmul imaginat de poet şi nimic mai mult: „o cloană mi se naşte din picior./mâna mea prinde formă dintr-o adiere de vânt./mâna mi se-albeşte de-atingerea frizei./mâna mea a devenit cariatidă./mâna îmi plânge pe memoria miilor de ani./alunesc uşor pe marmura dintre temple, împins în contemplaţie de căldura oceanului” (nimicirea parthenonului).
Tot în sensul plurilingvismului vine şi ciclul the mysteries of zakyntos. O fotografie color a două fragmente de statuie inspiră mini-poemul two white stones: „kissing on the/beach”. Ceea ce dovedeşte că poetul este şi mai poet dacă doar priveşte şi selectează, fără să adauge multe din condimentele care îi stau la îndemână.
Felix Nicolau
