În curând, la Casa de Pariuri Literare va apărea volumul “Dincolo de frontiere. Opere” de Sorin Stoica.
“Trebuie spus că, deși dispărut mult prea devreme, înainte de a împlini treizeci de ani, Sorin Stoica a scris și a publicat relativ mult. (Fără a fi, cumva, prin asta, industrios). Spre surpriza tuturor, inclusiv a editorilor, volumul acesta, conținând numai literatura (adică nu și cercetările academice adiacente, din sfera antropologiei culturale) se apropie, cantitativ, de o mie de pagini. Povestiri, romane, publicistică, jurnal, corespondență (electronică), note disparate (extrase din cele câteva agende). Singura excepție o reprezintă, aici, prezența disertației de masterat, realizată sub îndrumarea profesorilor Șerban Anghelescu și Vintilă Mihăilescu. Excepție doar parțială, căci tema e mult prea pasionantă pentru ca lucrarea să fie tratată ca o simplă formalitate universitară. Spun doar că se numește Mitul poetului bețiv, că e foarte bine informată și sub raport teoretic, și în ceea ce privește exemplele, și că ultimul capitol vizează nici mai mult, nici mai puțin decât „conflictul optzecisto-fracturist dintr-o perspectivă ritual simbolică“.
S-a înțeles deja, cred, că sunt destul de bine informat în legătură cu amănuntele de ordin tehnic ale acestei ediții. Întâmplarea face să fiu prefațatorul ei. Acesta este motivul obiectiv pentru care am ales să scriu acum, cu puțin înainte de apariție, un fel de avancronică, și nu, eventual, după, o cronică redundantă și, chiar de aceea, moralmente discutabilă. Am însă, și o serie de alte justificări, profund subiective, dar nicidecum mai puțin hotărâtoare.
Întâi de toate, eu unul nu l-am cunoscut niciodată, față-n față, pe Sorin Stoica. Mai mult decât atât, n-am avut ocazia să scriu despre el atâta timp cât trăia. Poate că, profesional vorbind, e mai bine așa. Cert e că după ce l-am citit aproape în întregime, am resimțit absența aceasta aproape ca pe o frustrare. Căci, să nu ne ascundem după deget, atunci când iubim cu adevărat un scriitor, toți (adică până și criticii) vrem să-l întâlnim, fie și accidental, fie și numai pentru câteva minute. Iar atunci când ținem la o carte, toți (adică în special criticii) simțim nevoia să ne pronunțăm public în legătură cu ea.
În altă ordine de idei, mărturisesc că, în general, îmi displace felul în care este administrată postum imaginea autorilor dispăruți. Mai ales când aceștia sunt tineri. (Și din nefericire, ultima generație numără deja câteva asemenea cazuri tragice). Iertat să-mi fie cinismul, dar am văzut instrumentându-se, nu o dată, veritabile dramolete de prost gust, menite să lezeze de fapt memoria respectivului tânăr scriitor. Discuția critică asupra valorii e sistematic neglijată în favoarea unor discursuri liricoide și festiviste, de un romantism provincial, ai căror mandatari sunt de obicei amicii și familia. Or, așa ieșim cu totul din spațiul literaturii. Și chiar din acela al bunului simț.
În cazul de față, spuneam, lucrurile stau cu totul diferit. Mi s-a părut de la început admirabilă decența cu care prietenii (Cosmin Manolache, Călin Torsan sau, dintre critici, Marius Chivu) au găsit de cuviință să vorbească, postum, despre scriitorul Sorin Stoica. O decență, dacă stăm să ne gândim, foarte eficace, din moment ce a avut, printre rezultate, chiar realizarea acestei ediții. Adunarea materialelor, selecția și transcrierea lor, verificarea, sunt, de bună seamă, activități angajante, care pretind tăcere și efort. Nimic altceva. Aproape jumătate din cuprinsul prezentului volum conține texte dacă nu inedite (cum e cazul amintitei disertații sau al anumitor însemnări din agende), măcar inaccesibile publicului (o rubrică la un cotidian din Câmpina).
La aceasta din urmă aș vrea să mă refer în continuare. Începută în 1999, pe când Sorin Stoica avea doar 21 de ani, colaborarea la ziarul Partener e unul din cele mai consecvente (și mai discrete totodată) proiecte ale lui Sorin Stoica. Un total de patru sute de articole din care se detașează o rubrică, Oameni de bine, revitalizând bonom și ironic o sintagmă a anilor nouăzeci. E vorba de o suită de portrete ale unor personalități demne de admirația autorului (admirație reală și, de aceea, nu o dată, contondentă, mergând până la expresia frustă a dezamăgirii). Mircea Cărtărescu, Cristian Tudor Popescu, Horia Bernea, Ioan Chirilă, Bregović, Ovidiu Verdeș, Mircea Nedelciu, Radu Cosașu, Jim Morrison, Tarantino, Zidane, Lucian Pintilie, Geo Bogza, J.D. Salinger, Tudor Octavian, Valeriu Sterian, Gheorghe Iova, Emir Kusturica, Marin Preda, Mircea Lucescu, Ștefan Bănulescu, Dan Lungu, Caragiale, Nikita Mihalkov, Irina Nicolau, Nicolae Manolescu, Leonard Cohen și alții. Ultimul pe listă, nu din întâmplare, Alexandru Monciu-Sudinsky.
Destui dintre aceștia sunt judecați sever, în numai câteva fraze iuți. Atitudinea e înșelătoare, dar se poate lesne explica. Având oroare de tonul lingușitor, Sorin Stoica preferă să treacă drept rudimentar („mitocan“, spune el, dacă nu greșesc) decât să se murdărească în cleiul stilistic al falselor elogii. Autenticitatea, de la care colegii săi de generație se revendică zgomotos și nu întotdeauna autentic, îl caracterizează pe autorulLimbii comune în mod aproape natural. El nu poate scrie altfel decât așa, sincer. Cu fraze scurte și apucând zdravăn realul imediat. Nu acceptă alte registre, pentru că nu le poate mima. Detestă organic melodrama. Are, în acest sens, câțiva maeștri (dintre cei enumerați mai sus), dar un singur profesor esențial, un singur sensei. Nae Stabiliment, unchiul din Bușteni (Radu Conciu, pe numele din buletin), un personaj în carne și oase, înzestrat, pare-se, cu un inegalabil simț al narațiunii.
Dincolo de caracterul lor, cum spuneam, aproape inedit, aceste portrete mai dezvăluie, în scrisul lui Sorin Stoica o zonă până acum neexplorată. Ele sunt, în fond, niște exerciții de digitație pentru proză de mai largă respirație. Câteva dintre ele s-au topit, în întregime sau în parte, în substanța romanului O limbă comună. Curios lucru, cum percepea Sorin Stoica tranziția dintr-un gen în altul. Concepute pentru un public foarte restrâns, medalioanele acestea nu păreau să aibă, pentru el, statut de articole în toată puterea cuvântului. Nu țineau, adică, de presă. Mai degrabă, le vedea funcționând ca literatură. (Dovadă cât de mulți scriitori apar pe lista lui). Le exersa acolo în tot adevărul lor, pentru ca apoi, să le modifice foarte puțin și să le introducă în materia unei cărți de proză. Nu e nimic reprobabil în asta. Preluările vizează anumite blocuri de text, anumite paragrafe cărora, probabil, Sorin Stoica le căuta acustica perfectă. Dicția. Formularea exactă. Adică tocmai acea limbă comună. La finețea auditivă a prozatorului au făcut referire toți criticii. Senzația e că Sorin Stoica prinde (acesta e cuvântul cel mai potrivit) ritmul și ticurile vorbitorilor de azi și le transcrie savuros. Fără infatuare parodică și, evident, fără intenții fastidios pedagogice. Scrie, de pildă, exclusiv io (în loc de eu) pentru că, e convins, așa se pronunță de fapt. Acesta e uzul. Și, sincer vorbind, cam are, și de data aceasta, dreptate.
Nu e nimic omagial în ideea publicării acestei ediții. Doar o strict (dar strict) necesară restituire. (Cosmin Ciotloş)
