Miercuri, 17 aprilie 2013, ora 19:00, la Anticariatul UNU din Bucureşti (Str. Academiei nr 4-6), va avea loc lansarea volumului “Revizitând avangarda” de Florin Colonaş, colecţia “Avangardă şi transdisciplinaritate”, Editura Aius. Vor vorbi despre carte Daniela Micu, Gabriel Nedelea şi Luiza Mitu. Moderator: Petrişor Militaru.
„Volumul de faţă reprezintă o selecţie a textelor cu temă artistică publicate de autor în ultimul deceniu. Deşi ideea, precum şi selecţia textelor, îi aparţin coordonatorului Colecţiei „Avangardă şi transdisciplinaritate” este de presupus ca autorul a consimţit la această întreprindere. În acest sens pot să consider că Petrişor Militaru, principalul „vinovat”, a fost inspirat să adune şi să ordoneze, într-un volum coerent aceste texte, pentru o bibliografie a avangardei româneşti care, abia acum începe să capete o substanţă ceva mai consistentă.
Trebuie să mărturisesc faptul că am acceptat din primul moment propunerea onorantă de a scrie câteva cuvinte despre acest volum. Personal, nu cred că m-am întâlnit mai mult de o dată sau de două ori cu autorul. Asta nu înseamnă că, mai ales în ultimii ani, ori de câte ori am ocazia, nu îi citesc cu interes materialele publicate în presa culturală.
Ceea ce cred că poate fi uşor de înţeles încă, de la început, pentru oricine îi citeşte cu o minimă atenţie cronicile, este faptul că ele transmit, înaintea oricăror altor informaţii, mesajul aproape subliminal al unui autor înzestrat cu o importantă doză de curiozitate intelectuală. Fără să fi avut oportunitatea unei specializări „academice” în domeniu, doctorul Colonaş, aşa cum este cunoscut de mai multe decenii, atât de specialişti cât şi de consumatorii fenomenului avangardist, şi-a construit un destin ales datorită fidelităţii cu care a ştiut să îşi slujească întotdeauna pasiunea pentru artă. Nu mai reţin în ce context, Ion Frunzetti, acest memorabil „risipitor” de vorbe de duh, afirma cu binecunoscuta-i acuitate că: „Idealul specialistului este diletantul, iar idealul diletantului, specialistul.” În această cheie cred că trebuie descifrate scrierile lui Florin Colonaş care, cu o neţărmurită gratuitate îşi cheltuie de decenii energiile spirituale, dar şi materiale în promovarea unor personalităţi sau evenimente artistice româneşti de certă valoare internaţională.
Volumul intitulat Revizitând avangarda este structurat în trei capitole distincte. Primul este cel care dă şi numele volumului, cel de al doilea, în descendenţă firească a celui dintâi, este intitulat Brauneriana, iar ultimul, Sinapse, reuneşte o serie de cronici dedicate în marea lor majoritate unor artişti români contemporani, dar şi unor expoziţii care au stârnit interesul autorului.
Este uşor de observat faptul ca avangarda catalizează atenţia autorului, nu doar pentru că ocupă mai bine de doua treimi din economia volumului, dar şi pentru modul direct şi chiar afectiv de implicare a sa în studierea şi reliefarea fenomenului. Este suficient să parcurgem în fugă cuprinsul. Titlurile sunt mai mult decât elocvente: „Dacă Urmuz ar fi scris într-o limbă de mare circulaţie, bunăoară în franceză, ar fi putut fi situat azi, fără îndoială, alături de un Alfred Jarry…”, „Avangarda românească în 2003. O toamnă bogată”, „Autori şi reviste româneşti în constelaţia mondială a avangardei”, „Rendez-vous cu Bauh, la Pompidou”, „Monet şi ai noștri” şi altele. Trecând peste rolul care le-a fost destinat iniţial, acela de a atrage un public cititor de presă, articolele conţin implicit şi opiniile, cel mai adesea entuziaste, ale unui autor pasionat de poveştile pe care le relatează. Parcurgând aceste materialele poţi descifra cu uşurinţă sinceritatea şi limpezimea unui discurs care, deşi nu păstrează mai nimic din rigorile canonului critic „acreditat”, reuşeşte să livreze o cantitate importantă de informaţii, într-un stil detaşat, neacademic, dar evident implicat, ataşat şi în egală măsură util.
Dacă primul capitol ne plimbă prin lumea fascinantă a unor „personaje” notorii ca Marcel Iancu, Victor Brauner, Geo Bogza sau mai puţin cunoscute la noi precum Aurel Bauh, Henri Nouveau, Hedda Sterne, cel de-al doilea capitol este dedicat integral lui Victor Brauner, artistul de origine română ale cărui opere, după cele ale lui Constantin Brâncuși, se bucură de cele mai bune cotaţii internaţionale.
Relatarea unor evenimente, expoziţii, apariţii editoriale, a unor mărturisiri din partea unor personalităţi precum Samy Kinge, expertul parizian recunoscut pentru întreaga creaţie a lui Victor Brauner sau artista centenară, Medi Wechsler Dinu, prietenă din tinereţe cu familia Brauner, conferă aproape fiecărui material în parte, în pofida unei asumate subiectivităţi, calitatea de document. Autorul dezvoltă aici o serie de medalioane unde prind contur multe dintre personalităţile în jurul cărora s-a închegat mişcarea de avangardă de la noi. Fiecare dintre aceste portrete este conturat luând drept pretext un eveniment, o expoziţie, o vizită la un muzeu sau o galerie de artă, o întâlnire aproape provocată (cum este cea cu Geo Bogza), un interviu, o apariţie editorială (albumele publicate de Michael Ilk în Germania) chiar şi un articol publicat de omul de cultură şi cunoscutul critic de film, D.I. Suchianu într-un ziar din 1933. Toate aceste „pretexte” cum le-am numit, au devenit o amprentă a stilului său şi constituie cel mai adesea, fundalul necesar dezvoltării propriilor creionări. Este unul dintre motivele pentru care, adesea, textele sale au, iniţial, un caracter caleidoscopic, conturându-se treptat, ca într-un puzzle unde imaginea se încheagă, abia la final. În acest sens, apariţia lor în volum, nu face decât să le confere un plus de claritate. Trei materiale despre Marcel Iancu, tot atâtea despre fotograful Aurel Bauh, multe referiri şi mai ales informaţii inedite cu privire la pictorul M.H. Maxy şi la mentorul său din perioada berlineză, Arthur Segal care, împreună cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu a fost unul dintre iniţiatorii Dadaismului, un capitol dedicat lui Brauner – toate acestea, în pofida unei aparenţe fulgurante, au consistenţa necesară a unui studiu temeinic axat în zona cercetării primare.
La fel de interesant este şi ultimul capitol, Sinapse unde autorul, într-un veritabil bric-à-brac ne spune poveşti fascinante despre alte personaje şi evenimente. Un rol important îi revine aici lui Aurel Cojan. Atras de pictura sa încă de când artistul era în România, cu energia ce îl caracterizează, Florin Colonaş nu ezită să-i urmărească parcursul şi pe meridianele Parisului, oferindu-ne informaţii interesante cu privire la ultimii ani de existenţă a acestui important pictor român pe care nu am ştiut sau nu am vrut să-l preţuim atunci când încă o mai puteam face. Din păcate, ignorarea valorii şi adesea chiar minimalizarea ei în ciuda oricăror evidenţe, la noi este regulă şi nu excepţie dacă ar fi să ne gândim doar la câteva dintre cazurile notorii în acest sens precum Brâncuşi, Ţuculescu, Baba şi câţi alţii.
Materialele despre Constantin Antonovici, Doru Bucur, Ştefan Pelmuş, expoziţia Matisse şi România sau cel despre Monet şi relaţia sa cu medicul Georges de Bellio, care aici se numea Bellu, român de origine, au aceeaşi consistenţă, demonstrând, dacă mai era nevoie, acreditarea autorului într-un perimetru artistic atât de vast.
Imboldul şi totodată farmecul acestor „mărturisiri” este bucuria competentă cu care autorul se implică în fiecare dintre subiectele abordate. În acest sens, el îşi asumă cu seninătate rolul, până mai ieri destul de ingrat, în mentalitatea criticii de artă româneşti, de a urmări cu egal interes atât momentele constitutive ale operei cât şi parcursul teluric al creatorului. În toate cercetările sale, exprimate, cel mai adesea, sub formă de eseuri, dar şi de interviuri, autorul comunică informaţii, unele dintre ele cu adevărat rare, care ajută atât pe istoric cât şi pe criticul de artă să-şi contureze o imagine mai complexă despre avangarda românească şi rolul ei în context european. Orizontul cultural a lui Florin Colonaş este acela al unui spirit pătimaş interesat de tot ceea ce înseamnă creaţie artistică românească.
În concluzie, pentru toate cele care le-am afirmat şi în plus, pentru că oferă o alternativă atipică unei întreprinderi uneori prea serioase care este critica de întâmpinare, Revizitarea avangardei îmi place.” – Cătălin Davidescu
