Criticul literar şi poetul Şerban Axinte propune cititorilor un roman cu o istorie impresionantă atât în ţară cât şi în străinătate, “Provizorat”, de Gabriela Adameşteanu. “Provizorat” a apărut la Editura Polirom în două ediţii (în colecţia Fiction Ltd., în 2010 şi în 2011) şi este în curs de apariţie în colecţia de bestseller-uri a editurii, Top 10+. La apariţie, romanul a primit Premiul pentru Proză ex aequo al revistei Observator Cultural şi a fost nominalizat la Premiul Cartea Anului (Fundaţia Anonimul şi România literară) şi la Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, romanul a fost declarat bestseller la Salon du Livre, Paris, 2013, unde cititorii au putut citi versiunea în limba franceză a acestuia, în traducerea lui Nicolas Cavaillés, Editura Gallimard.
Dosarul de presă al romanului Provizorat de Gabriela Adameşteanu este de-a dreptul impresionant. Pentru mine e aproape o certitudine faptul că acest volum va reuşi prin „clasicitatea” pe care o degajă să ofere un plus de prestanţă prozei româneşti de astăzi. Şi când spun asta, mă gândesc în primul rând la rezistenţa în timp a romanului, la receptarea lui viitoare. De altfel, succesul pe care cartea îl înregistrează acum în străinătate reprezintă o dovadă în acest sens.
Provizoriu e spaţiul în care se consumă iubirea clandestină, cum, de altfel, provizorie este iubirea clandestină în sine. Durata istoriei se dovedeşte provizorie, în sensul repetatelor intrări şi ieşiri dintr-un timp ce propulsează doar contraste. Anumite personaje resimt ca provizorie integrarea lor într-un sistem despre care speră că este el însuşi provizoriu. Provizorie e liniştea şi dezordinea extremă. Acceptarea umilinţei şi răbufnirea. Sentimentul solidarităţii dintre oameni pare uneori cât se poate de autentic tocmai pentru că e, în esenţă, provizoriu. Şi, bineînţeles, aş putea continua.
Scrisul Gabrielei Adameşteanu degajă forţă şi rafinament. În proporţii egale. Forţa vine dinspre caracterul lumilor pe care le restituie plenar şi subtil. Romanul de faţă cuprinde câteva cronici de familie, toate capabile să păstreze în ele însele istoria socială trăită, suportată de protagonişti. Iar istoria decantează caractere şi atitudini. Din acest motiv, cele mai memorabile personaje vin dinspre această zonă a conflictelor oarecum anulate de timp. Trecutul legionar al familiei Branea face ca prezentul să fie un „dosar” deschis, nu atât pentru Letiţia, cât pentru soţul ei, Petru Arcan. Ascensiunea relativ minoră a Letiţiei în lumea literară nu pare să fie totuşi afectată de acest aspect deloc provizoriu. Cronica familiei lui Sorin are şi ea relevanţă pentru prezent, dar altfel. De fapt, în cazul de faţă, vorbim despre două cronici împletite. Una a familiei biologice, cealaltă a familiei adoptive. Într-un anumit sens, adopţia lui Sorin îi şterge acestuia dosarul din urmă, dosar ce i se restituie, bineînţeles, sub altă formă, cu altă relevanţă. Nelly şi Virgil Olaru pot fi consideraţi agenţii unei mentalităţi, fără ca asta să însemne că sunt reduşi doar la această calitate. Din contră, ei au memoria mai multor lumi (politice) la care se raportează, mai ales prin memoria afectivă, dublată de analizele inerente. Secvenţele din copilăria şi tinereţea unor protagonişti formează un puzzle aparent incomplet, dar cititorul poate reface lesne cronologia şi complexitatea unor evenimente prin alte resurse ale romanului, de pildă, relatarea lui Sorin către Letiţia ce cuprinde interpretările şi completările lui. Interesant este faptul că multe dintre personajele cărţii sunt foarte vii, deşi ele există în scriere doar integrate în povestirile altora. Acesta este meritul autoarei ce reuşeşte să creeze naratori secundari puternici, dar liberali în raport cu protagoniştii propuşi. Aşadar, un narator discret, doi naratori secundari şi foarte multe episoade aparent dispersate. De multe ori, la sfârşitul unor astfel de secvenţe, Gabriela Adameşteanu reuneşte toate instanţele narative în acelaşi plan şi trage complet cortina peste scenele cu pricina: „S-a necăjit atunci că pierduse actele odată cu servieta. Dar, în timp, avea să îşi dea seama că oricum n-avea să ia pensie pentru anii lucraţi la Standard Oil/ Stern. Se convinsese singur că Dumnezeu l-a ajutat să piardă acele hârtii şi aşa a scăpat să fie arestat ca spion imperialist şi să moară sub tortură, ca prietenul lui, Traian Branea. Oricum, pensia la care visa, în ultimii ani, când abia se mai târa spre serviciu, n-a mai apucat-o”.
Relaţia dintre Letiţia şi Sorin îmi pare o formă de exersare a lucidităţii. Dar cu o nuanţă uşor paradoxală. Refugiu în/ prin luciditate. Fiecare încearcă să-i livreze celuilalt o altă imagine despre sine, fiecare încearcă să-i descopere celuilalt partea nevăzută. Conversaţia ce pare continuă în roman dintre Letiţia şi Sorin decelează multe dintre contrapunctele unei jumătăţi de veac de istorie românească. Subiectul romanului nu este pus în evidenţă printr-un unic eveniment major, capabil să propulseze şi să dinamizeze perspectivele din subsidiar. E valabil însă contrariul. Ceea ce ţine la modul esenţial de cele două tipuri, de cele două moduri de a fi în istorie ale acestei ţări „mişcătoare şi neaşezate” (regimul particular interbelic şi regimul totalitar) e într-o totală dependenţă de secundarul mult mai concret şi mai relevant. Istoria pătrunde difuz în „istorie”. Umple toate spaţiile şi dă consistenţă, prestanţă întregului.
Prezenţa Sistemului, a Securităţii se simte nu atât în replicile date de securişti sau informatori, ci mai ales în comportamentul uman modificat, în felul de a şti să-ţi controlezi cuvintele şi atitudinea astfel încât tot ceea ce spui sau faci să poată fi citit şi într-un sens contrar celui oarecum subversiv. Relaţiile de putere scot în evidenţă cel mai clar acest tip de comportament, specific, de altfel, întregii societăţii. Raporturile dintre Eleonora şi Titus sunt pe deplin relevante: „De fapt, ea îl încerca pe Titus, să vadă dacă îi spune sau nu de atotputernicul lui cumnat de la Cadrele CC. Pentru că, atunci când a dăscălit-o pe tema noului ei adjunct, în ochii lui Paşenka, negri şi intenşi cândva, acum îngropaţi sub pleoape căzute, apăruse o uşoară îngrijorare. Fii atentă, Nory, cu Titus Marga al tău! Nu-i da nas, că nu te mai descurci cu el! Nu crede că vorbeşte gelozia din mine, fiindcă ţi-ai luat un adjunct mai june! Dreptul tău, dar să fii cu ochii în patru, să vezi ce învârte! Cumnatul lui este un om periculos, l-a adus Nebunul şi i-a dat dosarele pe mână să muşte, la ordin!”.
Gabriela Adameşteanu reuşeşte aici parcă mai bine decât în celelalte romane să dea contur problemei generaţiilor. O face atât prin intermediul acelor cronici de familie, cât şi prin desele teoretizări ale lui Sorin. Problema înfăţişată din cele două perspective trebuie pusă în legătură cu sensul global şi unitar al romanului. Fiecare generaţia visează şi speră în felul ei că momentul pe care-l trăieşte nu e cel determinat şi reprezentativ pentru ea. Că uriaşul potenţial de care se bucură o va conduce spre ceva şi, astfel, clipa de faţă va fi răzbunată. Bătrâneţea deplină vine însă prea repede după tinereţea provizorie, tot la fel cum „generaţia aşteptată” trăieşte cu foarte puţin timp înainte de „generaţia expirată”.
Şerban Axinte
