De curând, pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro am primit un text semnat de Ștefan Manasia, despre recent apărutul volum ”Teofil și Cîinele de lemn” de Cosmin Perța (București, Editura Herg Benet, 2012). Redăm, mai jos, textul integral.
Pe Cosmin Perța (n. 1982) l-am cunoscut cînd „înflorea” ca poet în cenaclul și-n paginile revistei Echinox. De-un entuziasm acaparant, n-a ezitat să plonjeze în arenă fără plasă de siguranță, debutînd în volum, cu Zorovavel (2002), la nici douăzeci de ani. În epocă noii autori apăreau extrem de greu, editurile cu ștaif se-ndreptau către faliment, rebranding etc., iar micile edituri nu mizau (cu excepția onorabilei Vinea) pe junii fără nume și cu „supradoză sentiment”. Perța a dat o serie de volume de poezie ok – dincolo de naivitățile și metaforita, epitetonita vîrstei – într-un timp record: după Zorovavel, urmează Santinela de lut (2006), Cîntec pentru Maria (2007), Bătrînul, o divină comedie (2009) și Fără titlu (2011). Face un doctorat în literatură la Universitatea București, soldat (pînă acum) cu publicarea eseului Introducere în fantasticul de interpretare (2011). În fine, expresie a aceluiași apetit gargantuesc sînt volumele de proză – inegale, colocviale, schematic elaborate – de pînă la romanul Teofil și cîinele de lemn (2012). Să reținem totuși – din laboratorul douămiistului proteic – romanul Întîmplări la marginea lumii (2007) și volumul Două povestiri (2010).
Teofil și Cîinele de lemn, subintitulat poem, i-a adus deja lui Cosmin Perța un premiu important – acordat Tînărului Prozator al Anului 2012. Iar exigentul critic al Dilemei Vechi, Marius Chivu, îl plasează în compania romancierilor excentrici, inclasificabili, creatori ai unor universuri paradoxale, neverosimile. Perța nu are însă obsesia filigranului și a scrisului hiperartist, ca Matei Florian în Si Hams Si Regretel, nici răceala clinică a scriiturii lui Silviu Gherman (Cele mai frumoase creiere, Hîrtiile Masculului) sau umorul de extracție psihiatrică asamblat de Mitoș Micleușanu în – seducătorul și astăzi pe nedrept uitatul – Organismecanisme. Are însă în comun cu cei trei încrederea totală – semn al scriitorului născut iar nu făcut – în puterea lumii sale, în vraja lumii sale. Și orgoliul de a deforma/ reforma realitatea pînă la impresia de mai bun, mai veridic sau mai frumos decît originalul.
Într-adevăr, după lectură, m-am întors la ultima pagină: 143. Numai 143 de pagini îi trebuie lui Cosmin Perța pentru încîntătorul tur de forță, pentru a ne purta – prin ochii și sufletele poetului Teofil Barbălată și ai psihopompului Cîine de Lemn – peste universuri concentraționare (undeva, pe malul Dunării…), pe-un „Șantier” întunecat și malefic (reziduuri ale „construcției socialiste” sau zonă strugațkiană?), prin – cum ar zice Ion Mircea în superbul Istm – „golurile dintre lumi”, spre groapa unde erau arse în var cadavrele ciumate din vremea lui Caragea-Vodă, prin cercurile scatologice ale noului Infern sau Purgatoriile unde pulsează inimile resemnate ale Jumătăților de Matrioșkă, ori chiar în Bucurescii estetizanți și aristocratici ai începutului de secol XX.
Asemenea unui personaj din filmele de comando, Perța înscenează – fără să plictisească o clipă – arsenalul convențiilor narative venite din science-fiction sau fantasy, din paraliteratura tip NDE, „Near-death experience”, din literatura comicilor absurzi (cînd cu răutatea lui Harms, cînd cu seninătatea malefică a unor Ilf și Petrov), din suprarealismele delicate (gen Boris Vian și Gellu Naum) sau din „misterele” și grozăviile în care excelează autorii meridionali din proza românească (de la Caragiale la Daniel Bănulescu).
Scrisul lui rămîne însă recognoscibil poematic, momentele-cheie din carte fiind redate cu o intensitate aparte, de liturghie întristată (eliberarea, falsă sau nu, prin moarte sau delir, a sufletelor de „bietele corpuri”). Dacă poveștile majore, încolăcite șerpește, sînt versiunile/istoriile familiale ale Cîinelui de lemn și ale postmodernului umilit Teofil Barbălată, acestea se topesc în sosul interstițiilor poetice, monoloage, deliruri, imprecații, șarje ironice, versete elegiace, cel mai adesea funebre, care prefațează sau postfațează, în italice, capitolele propriu-zise. „Chiar dacă ai căzut, mă voi culca lîngă corpul tău. E răcoare. O să îți scriu o scrisoare lîngă corpul tău, în răcoare, o scrisoare de dragoste. Nimeni nu se gîndește la corpul tău cum o fac eu. Îngheț de fericire doar gîndindu-mă la asta. Răcoare. Corpul tău e îngropat bine, e căptușit cu pămînt, joc șah, table. Nimeni nu se gîndește la corpul tău cum o fac eu înmiresmat în răcoare.” (p.45) Sau: „Nimic n-a mai rămas în carnea aceasta care să-ți fie de vreun folos. E o bucurie în orice distrugere, în orice sfîrșit. Se va găsi o cale, se vor deschide uși, ne vom împiedica de cei fericiți, de cheflii, vom răzbi, vom citi, ne vom cultiva, vom avea experiențe, vom face să fie bine, vom scăpa cumva. Va avea fiecare o drujbă a lui.” (p.90) Pentru ca în final, vocea (auctorială, naratorială, virtuală, mesianică) să se transforme în cîntec: „Să nu te pierzi (război) să nu lași lumina să moară. În palma ta (muzică) a crescut o altfel de carne, în palma ta moartă, moale, frumoasă. Cei buni joacă fotbal pe un teren nesfîrșit, în mijlocul ceții albastre. Cei pe moarte și cei ce ucid sunt inima ta, să nu te pierzi (muzică) să nu lași lumina să moară. Strînge tare (război), uită, iartă, nu pomeni.” (p.137)
Chiar dacă ne amintim formula (uzitată antologic, deja, în Ubik, de Philip K. Dick), Perța o impregnează cu suflul său, cu irepresibila dorință de a mărturisi. Scrisul contrapunctic menține suspansul, povestea durează și devine durabilă, construcția epică e distilată într-un alambic secret (sînt atît de puține erorile pe care i le vom ierta!), cauți acul în carul cu fîn (cum îl căuta odinioară bosumflatul Cornel Regman) și dai peste povestioara insolită, incandescentă: „scriitorul se mișcă pe masa lui de scris, vin eu, îl ridic, îl pun pe picioare, îi zic: pizda mă-tii de tîmpit. El caută să scape, eu nu, îl iau de picioare, îl întorc înapoi și mă răstesc la el: bă, dobitocule, am auzit că tu cauți tristețe, ascultă: era o zi minunată de iunie, aerul sfîrîia în jurul unor elice, atunci cînd nu se învîrtea degradant în jurul domnișoarelor pe care cu toții le stimam, cu atît mai mult cu cît erau slute. Noi căutam rădaște și cînd le găseam ne făcea o absolută plăcere să le aruncăm pur și simplu sub roțile unor camionete mici pe care eu și cu amicii mei le inventam și de a căror construcție ne ocupam.” (p.140)
Cu Teofil și Cîinele de lemn, scrisul lui Cosmin Perța își păstrează intactă ardoarea, dar iese deodată în cîștig: maturizat, armonios, limpezit. Ceea ce mă duce numaidecît la gîndul: prozatorul îl va purta de-acum în spinare pe Cosmin-poetul, pe drumul cel lung.
Ștefan Manasia
Notă: articolul a fost cenzurat de conducerea revistei Tribuna.
