De curând, la editura „Europress Group”, în colecţia „Roman”, a apărut volumul „Idolii peşterii”, ediţia a II-a, de Genoveva Logan.
„Prin comporatmentul nonconformist al personajelor, romanul de debut al Genovevei Logan, a produs vâlvă în 1969, anul apariţiei. Chiar dacă ne aflam în perioada dezgheţului ideologic (sub presiunea Occidentului care acuza că România socialistă nu respectă drepturile omului) şi ca urmare cenzura mai închidea ochii, critica făcută regimului, în acest roman, a fost extrem de virulentă. Reacţiile criticii nu au întârziat să apară. Eroii cărţii, tineri ziarişti, profesori ori cercetători la Academie, care abia au părăsit băncile facultăţii, au fost caracterizaţi ca iresponsabili pentru că nu s-au încadrat în relaţiile sociale, beau prea mult coniac, desenează cai verzi pe pereţi, au preocupări idealiste. Criticul S. Damian, cu eleganţa-i caracteristică, încearca să apere cartea de atacuri mai violente, afirmând că, desigur, eroii, după epuizarea momentelor de degringoladă şi teribilism, inerente tinereţii, îşi vor călăuzi eforturile în sens constructiv, integrându-se în noua orânduire.
În economia romanului sunt două tipuri de argumente acuzatoare la adresa regimului, unele la vedere şi altele ascunse, calofile, subtile. Pe acestea din urmă, criticii fie le-au ocolit tacit, fie nu le-au observat.
Să le prezentăm succint, în continuare.
Întâi de toate, chiar titlul cărţii ne trimite la erorile de cunoaştere denumite de filosoful Francisc Bacon, idolii peşterii. Spiritul omului este ca o peşteră, în care, dogmele societăţii, lecturile, oamenii exemplari impuşi de societate etc pot perturba sesizarea corectă a realităţii. Ştim cu toţii că în acele vremuri, libertatea cuvântului a fost plătită de intelectualii curajoşi cu ani grei de închisoare.
Tot la peşteră se referă pasajele reproduse de Mihai Poenaru din dialogul lui Platon Republica , în care un popor întreg era înlănţuit în subteranele unei peşteri şi neputând privi decât înainte, prizonierii luau drept realitate umbrele obiectelor şi personajelor reflectate pe perete, obiecte şi personaje plimbate prin spatele lor pe o scenă iluminată de un foc puternic. În societatea socialistă, îndoctrinarea omului a fost similară cu aceea descrisă de filosoful atenian.
Tot la filosofia antică face apel Genoveva Logan prin mijlocirea personajului Titus care îşi imaginează un ameninţător Arhipelag Koneione (cuvântul „koneion” în limba greacă desemnează planta din care s-a preparat băutura letală pentru filosoful Socrate, condamnat la moarte pentru că şi-a dedicat viaţa relevării adevărului). Cu aceeaşi conotaţie trebuie citite referirile la jerftirea unui cocoş, în cinstea zeului medicinei Asklepios (aceasta a constituit ultima dorinţă a lui Socrate). Pericolul arestărilor îi pândea în acea vreme pe toţi criticii regimului.
Un alt personaj principal al cărţii, Mihai Poenaru se încăpăţânează să caute Nordul când toate lozincile afirmau că „lumian vine de la Răsărit!”, adică din Uniunea Sovietică.
George Demetriad, deziluzionat de realitatea concretă, adună materiale pentru un dicţionar care să cuprindă toate conotaţiile cuvântului „nici”, subliniind aceeaşi îngrădire de libertăţi elementare, gen „ nu aveţi voie să faceţi nici aia şi să spuneţi nici asta.”
Pierderea speranţei într-o societate democratică este subliniată şi de o remarcă a lui Maxim, care urmărind un desen al lui Mihai Poenaru, afirmă că îi lipseşte Capul Bunei Speranţe.
Dan Munteanu se arată dezgustat de festivismul reportajelor care abundă în lozinci dar pierd din vedere problemele autentice ale muncitorilor.
Gena Mardare îşi dedică ani buni cercetând comportamentul unui bătrânel îmbrăcat cu haine militare de paradă şi cu pieptul plin de decoraţii, care saluta umil trecătorii. Faptul poate fi interpretat ca o trimitere la absurdul existenţei, la resimţirea acelui „gol istoric” bacovian la care face referire eroina.
Tinerii cercetători privesc cu nesaţ pliantele de călătoii în străinătate (interzise populaţiei neînregimentate politic), expuse în vitrina Oficiului Naţional de Turism.
Simbolul cel mai puternic al dorinţei de liberatte îl reprezintă personajul Anca Cerchez, care încearcă să fotografieze, noapte de noapte, în turnul Observatorului Astronomic, un astru pe cale să se desprindă din sistemul gravitaţional al altor stele şi să rătăcească o vreme prin univers, până când va deveni captivul unui alt sistem stelar.
Acel moment de superbie al stelei rătăcitoare, reprezintă sensul vieţii celor care voiau să trăiască liberi de orice constrângere. Pentru că atitudinea friza imposibilul, Anca Cerchez este văzută ca o inadaptată vieţii cotidiene, expunându-se ironiilor şi marginalizării.
Pe lângă curajul exemplar pentru acea vreme, cartea are şi alte merite care îi conferă valoare estetică. Arhitectura epică este construită simfonic, prefigurând textualismul, în fiecare dintre capitole, câte un personaj dezvăluindu-şi trăirile, ansamblul păstrându-şi totuşi unitatea. Specialitatea de psiholog a autoarei o ajută la realizarea unor personaje autentice. De asemenea, limbajul teribilist, ironic, luând problemele existenţiale în răspăr, constituie o supapă de descărcare a presiunii politice doctrinare. E un fel de râsu-plânsu nichitastănescian.
Finalul reprezintă un omagiu adus naturii nealterate de viciile omului. Anca Cerchez, întinsă în iarba din curtea unei micuţe biserici, noaptea, la lumina stelelor îşi revigorează puterile ca şi legendarul Anteu, semn că lupta împotriva totalitarismului va continua chiar şi fără speranţă.
După 1989, credeam că problemele abordate în romanul IDOLII PEŞTERII şi-au pierdut actualitatea. Într-adevăr, ne-am câştigat libertatea cuvântului, libertatea de circulaţie şi altle. Dar ne pândesc noi şi majore pericole: răsturnarea valorilor, imoralitatea, venalitatea şi voracitatea conducătorilor, globalismul şi prosternarea în faţa banului în dauna cultivării spiritului. Astfel încât cartea Genovevei Logan redevine actuală, acum când idolii baconieni, îşi arata iarăşi capetele.” – Lucian Gruia
