În perioada 22-25 martie 2013, a avut loc Salonul de Carte de la Paris, unde România a avut statutul de ţară invitată de onoare. Scriitoarea şi jurnalista Mariana Gorczyca a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un nou reportaj despre câteva dintre evenimentele desfăşurate în această perioadă:
M-am întors de la Salon du Livre.
Plecând cu o zi mai devreme, am lăsat acolo o bună parte din literatura română contemporană.
Într-o ordine dată cumva de cum i-am întâlnit, aș enumera pe: Radu Aldulescu, Daniela Zeca-Buzura, Eugen Simion, Ion Pop, Ion Mureșan, Horia Bădescu, Nicolae Manolescu, Horia Gârbea, Bujor Nedelcovici, Marta Petreu, Ileana Mălăncioiu, Alina Nelega, Nicolae Breban, Matei Vișniec, Varujan Vosganian, Dinu Flămând, Eugen Uricaru, Florina Ilis, Petru Cimpoieșu, Constantin Abăluță, Norman Manea, Ana Blandiana, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Doina Ioanid, Mircea Dinescu, Paul Cernat, Bianca Burtea Cernat… și lista ar putea continua cu cei pe care nu am reușit să îi întâlnesc, deși erau la Salon : Gabriela Adameșteanu, Ioana Crăciunescu, Dan Mircea Cipariu…
Au mai fost editori precum Valentin Ajder de la Eikon, Denisa Comănescu de la Humanitas Fiction, Silviu Lupescu de la Polirom & Cartea Românească…
Au fost prezente doamnele Cella Manea, Cristina Breban, Delia Marga…
Și acum, acasă la Sighișoara. În dezordinea mea ordonată sunt împrăștiate pe birou, pe jos, pe scaune dosare de presă, flyere, programe, harta Târgului, a Parisului, notițe pe bonuri de cumpărături, cărți, publicații… Probabil că numai după vreo săptămână se vor așeza teanc pe raftul cu târguri de carte.
Până atunci, scriu, triez cărți de vizită, citesc, rememorez, vorbesc singură refăcând în minte scene din care am făcut parte. Că doar l`esprit de l`escalier și-a găsit ambalajul semantic taman în franceză.
Dacă aș avea timp să completez spațiul acela alb de pe face, la-ce-te-gândești, aș spune că la forfotă.
Târgul de carte este chintesența forfotitoare a singurătății în mulțime. Să forfotești, să te lași forfotit, să privești forfota, să te hrănești cu ea, să cauți niște scări de pe care să încarci cu văzul și auzul mulțimea de oameni, de cărți, de zumzete, de voci amplificate și să nu iei în serios în nicio secundă depresiva întrebare: à quoi bon… ecriver dans ce monde?
Intrați în acest ritm furibund, forfota riscă să dea dependență. Duminică, de exemplu, am dorit să mă îndrept din nou spre Portes de Versaillez, de data asta pentru forfota unor târguri cu alt profil: Salonul de Golf, Salonul de Vintage, Salonul de oferte de muncă pentru cei care nu au luat Bacul (Vous avez échoué au Bac? Il existe une solution!), Salonul de destinații turistice (toate desfășurate în același sfârșit de săptămână, în pavilioane alăturate Salonului de carte).
Obosită de forfotă (la sfârșitul unei zile de târg te simți precum o lămâie stoarsă), mi-am dorit până la urmă tihna unui café-restaurant unde să scriu un fragment dintr-o proză scurtă începută în România, L`esprit de l`escalier. Am ales un spațiu frecventat cândva de scriitori precum Jean Giraudoux, Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir și alții la fel de celebri. La granița dintre snobism (Cristina Breban, rezidentă în Paris de mulți ani, îmi spunea sâmbătă seara, înainte de plecarea spre Ambasada României pentru Recitalul de Poezie, că snobismul parizian e mod de viață) și curiozitate, am hotărât să mă îndrept spre… Les Deux Magots. Trebuie să fie ceva special acolo, mi-am zis. Se știe că artiștii au un simț aparte al locului în care ei se încarcă.
Prin vulturi vântul viu vuiton… Venind pe jos de pe Rue de l`Abbaye, am zărit întâi Biserica Saint Germain des Prés, cea mai veche biserică din Paris, după cum scria pe afișul mare care îndemna vizitatorii să contribuie la reabilitarea ei. Am intrat în ea cu acea dispoziție de mijloc, între condiția de turist curios și cea a cuiva care are nevoie, din când în când, de un spațiu specializat al intermedierii de mesaj cu Receptorul/Emițător suprem. La ieșire, exact pe vizavi, se lăfăia un magazin de poșete din acelea care costă cât o garsonieră à banlieue sau o vacanță de cinci stele în Seychelles, cu toată familia. Cum prin vulturi vântul viu vuia… și frigul era pătrunzător, m-am bucurat să văd în sfârșit cafeneaua căutată : Les Deux Magots.
Nu știu cum era când venea Simone de Beauvoir să scrie și să își bea cafeaua aici. Dar știu că duminică, 24 martie 2013, rândul de așteptare pentru o măsuță era până afară. Mulți, ca și mine, nu-și făcuseră rezervare telefonică. Norocul meu a fost că, fiind singură și cu oarece abilitați în comunicare, mi-am găsit loc numai după vreo cinci minute la o masă cu tineri provenind from Barcelona (catalanii nu vor spune niciodată că sunt din Spania) și from Germany. Poziție privilegiată, cu fața către cei doi magoți ce veghează, de sus, tot ce se întâmplă în acest spațiu, de altminteri, nu prea mare.
Iar ceea ce se întâmplă e departe de tihna unei zile de duminică în care să te bucuri de liniște, eventual cu o muzică învăluitoare pe fundal, de un colț de masă pe care să sprijini carnetul, tableta, cotul…
Locul liber găsit de mine se afla poziționat cu spatele la fereastra ce da spre Abaye de Saint Germain, dar în vecinătatea ușii de intrare. Asta însemna că cei care așteptau eliberarea unei mese se foiau, discutau, îți aruncau priviri neprietenoase la ritmul lent în care duceai paharul cu vin la gură. Tinerii de la masa mea vorbeau tare, râdeau (din câte înțelegeam, cu o seară înainte vizitaseră în Place Pigalle, Muzeul Erotismului). Le-am spus că am scris despre el într-un roman al meu iar ei m-au privit cu ochii larg deschiși, mai ales stuttgartezii (aflasem din ce oraș erau). Le-am vorbit despre Salon du livre iar ei, spre surprinderea mea, știau. Era motivul pentru care se aflau la Paris. Studenți la Litere.
Conversația multilingvă avea o fluență relativă. Tentativele mele de a strecura glume eșuau încă înainte de a fi rostite. Umorul trece greu dintr-o limbă în alta. În plus, tovarășii mei de masă care stăteau cu spatele la culoarul de trecere, erau nevoiți, periodic, să se ridice ușor de pe scaune și să se apropie de masă cu tot corpul, ori de câte ori chelnerii (am numărat vreo 7) treceau cu tava plină, cu ceșcuțe, păhăruțe, castronașe (cele mai mici porții pe care le-am văzut vreodată). Zgomot de fond cu debarăsări și rearanjări de mese, de metal inox, de faianță, de sticlă.
Forfotă teribilă, monșer ! De aceea nu am reușit să scriu mai nimic la proza mea scurtă care se petrece într-o cafenea din Paris.
De fapt, cât am stat la Paris am scris foarte puțin.
Poate de aceea, întoarsă la Sighișoara recuperez. Scriu despre zilele petrecute în Capitala Franței. Sunt déjà la al treilea articol ! Și tare mi-e teamă că voi mai scrie în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Dar cel mai probabil pentru Jurnalul meu.
Mariana Gorczyca
