Joi, 14 martie 2013, la galeria Aiurart (str. Lirei, nr. 2), a avut loc vernisajul expoziției ”Momentum”. Organizatori: Asociația Experimental Project și Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen: FILIA în parteneriat cu Spațiul de artă contemporană Aiurart. Coordonatoare de proiect: Oana Băluță și Olivia Nițiș. Curatoare: Olivia Nițiș. Artiști: Carmen Acsinte, Matei Bejenaru, Simona Dobrescu, Mario Ionescu, Dan Pierșinaru, Renée Renard, Marilena Preda Sânc, Valeriu Șchiau, Patricia Teodorescu. Dorina Cioplea a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Olivia Nițiș, curatorul expoziției.
În cadrul proiectului ”Momentum” ai invitat nouă artiști români contemporani să povestească experiențele și viziunile lor în legătură cu o zi adânc înfiptă în conștiința 
publică: ziua de 8 martie. Cum s-au raportat aceștia la Ziua Internațională a Femeii și cât din conformismul evenimentului se regăsește în viziunile lor?
Cu excepția lui Valeriu Șchiau, a lui Matei Bejenaru și a Marilenei Preda Sânc, ale căror lucrări existau deja, ceilalți artiști au răspuns provocării de face lucrări noi pentru conceptul ”Momentum”, un concept prin care am urmărit reacții ale artiștilor față de conformismul societății contemporane legat de 8 martie și capacitatea de a critica și de a readuce în atenție faptul că această zi are înainte de toate o semnificație politică: este Ziua Internațională a Drepturilor Femeii. 
Cred eu că întreaga expoziție reușește să demonstreze că artiștii și artistele sunt sensibili la problemele de gen, că femeile nu pot fi reduse la o zi formală în care bărbații sunt presați de normele sociale să ofere flori și mărțișoare mamelor, iubitelor și soțiilor, și că acestei zile i se pot reda semnificațiile originare.
Vizunea ta a fost una foarte intimă și, în același timp, foarte dureroasă. Ai atins un punct sensibil: uitarea. Ce putem face să nu uităm și, mai ales, cum pot fi păstrate imaginea și esența unei femei în contextul social actual?
„Imaginea și esența unei femei” pot fi noțiuni extrem de generalizatoare pe de o parte și de reductive pe de alta, întrucât trebuie să ținem cont de o diversitate de femei și de probleme cu care acestea se confruntă astăzi în România. Prin urmare nu există o singură imagine și o singură esență. Uitarea este un fenomen privat, dar și unul social și politizat. Contează foarte mult interesul pentru arhivarea memoriei, iar acest lucru ar trebui să fie prioritar nu doar la nivel individual, ci și la nivel instituțional pentru orice societate civilizată.
Toți cei care te cunosc, pe tine și munca ta, știu că ești o mare 
susținătoare a drepturilor femeilor. Cât de multă nevoie este de astfel de evenimente de conștientizare și cui se dresează ele? De ce se mișcă lucrurile atât de greu? De ce crezi că, așa cum spuneai în textul curatorial, ”tranziția către <<altceva>> se dovedește a fi un proces lent, cu sincope și contraste”?
Acest proiect a apărut în contextul unor mentalități colective destul de retrograde, din păcate, față de rolurile fetelor și femeilor în societatea contemporană. Există statistici cu procente îngrijorătoare spre exemplu în sfera privată acolo unde o femeie este victima violenței la 
30 de secunde. Este nevoie de proiecte care să contribuie la un alt nivel de conștientizare a blocajelor culturale și socio-politice, care, deși nu mai sunt aceleași ca acum peste o jumătate de secol, să spunem, ele nu s-au reglat în totalitate. Schimbarea este un proces care depinde de mai mulți factori, care ne plasează în anumite conjuncturi și sisteme socio-politice.
Cât de ușor sau de greu s-au alăturat ceilalți artiști acestui proiect? Ține de gradul de educare și culturalizare al fiecăruia înțelegerea anormalităților din poziția societății 
față de femeie?
Artiștii au fost aleși în mod firesc tocmai pentru că fie au fost interesați de-a lungul timpului de problematica gender și și-au asumat un discurs feminist, fie au o sensibilitate față de această zonă pe care până în acest moment nu și-au exploatat-o. Artiștii și artistele au răspuns în general cu lucrări foarte personale, dovedind încă o dată puterea discursului autoreferențial, identitar în dinamica unei arte politizate. Experiența personală are rolul unui barometru, dar și capcitatea de empatizare și de înțelegere a anumitor fenomene sociale care există fără a te afecta în mod direct. Cultura, educația sunt importante, dar cel mai important factor în înțelegerea lucrurilor și în interesul artistic pentru acestor fenomene legate de discriminarea de gen, de sexism, este dimensiunea etică.
Viziunile celor nouă artiști, Carmen Acsinte, Matei Bejenaru, Simona Dobrescu, Mario Ionescu, Dan Pierșinaru, Renée Renard, Marilena Preda Sânc, Valeriu Șchiau, Patricia Teodorescu, cărora li te alături, ating multe ipostaze în care se găsește femeia modernă. Cât a câștigat și cât a pierdut, de-a lungul timpului, din feminitate și ce mai înseamnă acest concept astăzi?
Pierderea feminității cred că este o falsă problemă, care vine din prejudecata faptului că egalitatea echivalează cu masculinizarea. Egalitatea este la nivelul drepturilor și al respectului și nu cred că dacă unei femei i se respectă drepturile sau competențele profesionale ea devine automat “bărbată”. În mediul teoretic internațional actual din sfera artelor contemporane există interesul de a miza tocmai pe valorile feminine, pe o direcție care 
nu mai definește feminismul (ba chiar îl deconstruiește) în raport cu o opoziție de tip opresator și opresată. Problema acestei perspective (onorabile de altfel prin natura pacifistă și partenerială) este că menține lucrurile în anumite limite geo-politice și culturale, sistemul vestcentric sau cel al UE, fără să țină cont de vecinătăți și evacuează prin depolitizare probleme reale ale femeilor în comunitățile și societățile din care fac parte. Cred că agenda feministă politică în România și nu numai este încă necesară și am convingerea că o femeie se poate simți extrem de confortabil, atât în “ambalajul” său feminin, cât și cu eticheta feministă.
Dorina CIOPLEA
credit foto Aiurart
