La Editura Cartea Românească, colecţia “Proză”, a apărut volumul “În două lumi” de Viorica Răduţă. Romanul nu este doar povestea unui liceu contemporan sau cea a unei femei singure – prizonieră, zi după zi, a visului şi a lumii reale –, ci şi preambulul unui viitor crud, dezumanizant plasat sub lentila ubicuă a camerelor video. Supravegherea continuă anihilează personalitatea, modifică individul, alienându-l; propria imagine în mişcare, gesturile, vorbele devin instrumente perfide de identificare, clasificare, autodenunţ, reprimare. Acest roman criptic, acid şi tandru totodată este prima consecinţă a terorii instituite de domnia „ochiului de sticlă”.
„După cum şi-a obişnuit cititorii deja din cărţile anterioare, Viorica Răduţă practică şi în romanul de acum o proză a infrarealităţii în care, plecând de la înregistrarea acută şi, pe alocuri, nu lipsită de umor a cotidianului imediat, perceput în banalitatea şi repetitivitatea sa, naraţiunea antrenează semne bizare, amintirea şi visul (între care graniţa e voit imprecisă), însă nu cu scopul evaziunii, ci cu acela, contrar, de a se adânci într-o lume grea, magmatică şi terifiantă, care dă în vileag obsesii, temeri şi precare încercări de vindecare, crescute, mai toate, din spaima omniprezentă a morţii. Cu siguranţă, o lume fantasmală care se distinge.” (Sanda Cordoş)
„Viorica Răduţă, scriitoare cu o voinţă de creaţie neobişnuită, încearcă să treacă dincolo de limitele pe care le propun obişnuinţele creatorului ascultător. Vrea să fugă din formulele consacrate, deşi trăieşte constrângerea pe care o propune un proiect cultural: este un profesor de literatură, şi nu o amazoană a avangardei. Romanul În două lumi are în centrul lui o profesoară de literatură, o şcoală, o familie – o axă a literaturii tradiţionale care ne poate aminti, pe o pagină sau alta, de un model. Dar ieşirea din model, felul neobişnuit de asumare a modelului, „înghiţirea” lui de imaginarul care are alte legi, alte repere, alte căi ne amintesc şi de alte cărţi ale Vioricăi Răduţă. Şi de încercarea de a se situa altfel faţă de omul tradiţional, cel care îşi trăieşte capacitatea de a visa. De a-şi defini nu odiseea, ci oniriada.” (Cornel Ungureanu)
