La Editura Cartea Românească a apărut volumul “O formă de adăpost primară”, de Bogdan Coşa, colecţia “Poezie”. „Bogdan Coşa scrie la liziera insomniei – în centrifuga imposibilă unde noise-ul se transformă în placaj de tăcere. Printre flash-uri reflexive ca pocnete electrice se întrezăresc «obiecte puţine/aer/lipsurile colaterale»” (Vlad Moldovan). Andra Rotaru a dialogat cu Bogdan Coşa despre acest volum de poezie, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Personajul poate să se apropie de lumea exterioară printr-un echilibru prin trudă sau adeziuni la convenţii? Câtă realitate şi câtă înfrângere aduc ele?
Aș vrea să încep prin a reface traseul celor două versuri aparținând unor poezii separate, dacă îmi este permis: „personajul”, într-adevăr, obține prin trudă un echilibru care, odată obținut, face posibilă latura lui socială, însă manifestarea acesteia într-un context deschis este ulterioară unor adeziuni la convenții – ceva simplu și de bun simț până la urmă.
Mai concret, sunt adeptul muncii – în special al muncii fizice. Este foarte multă realitate în munca fizică. Când sunt trist, alung tentația de a scrie o poezie despre cât sunt de trist, mă duc afară să dau zăpada sau, în funcție de motorul tristeții și de momentul zilei, mă aplec întru a spăla vasul de toaletă.
Nu este înfrângere decât atunci când strângi mâna unui om căruia nu ai vrea să-i strângi mâna.
Rezistenţa personajului este sub o incidenţă statistică, în limite acceptabile din punct de vedere social, iar “normalul preferă durerea speranţei”. De câţi “nu trebuie” e necesar ca să se dezică de sine?
Nu înțeleg, îmi pare rău – nu e vina mea că întrebarea nu are o structură coerentă, iar asta să vă fie învățătură de minte, jurnaliștilor culturali, să nu mai mixați șugubăț versuri, ci să puneți întrebări normale.
“ce suntem noi pentru nenorocitele de maimuţe”?
Am citit undeva că maimuțele renunță la banane în schimbul pozelor cu femei dezbrăcate. Asta suntem noi pentru nenorocitele de maimuțe, niște cercetători britanici cu acces la pornografie.
“fără nuanţe totul este real”
În perioada în care scriam Spații Hilbert, al doilea ciclu din volum, stăteam cu chirie într-o cameră fără lumină naturală și eram influențat de Școala de la Viena, iar pentru ei era la modă concepția că sensul unui enunț reprezintă felul în care el este verificabil – că, dacă nu există un fel de a verifica ceea ce se spune, un enunț nu poate fi adevărat sau fals, ci nu este real și, prin urmare, sunt mari șanse să fie lipsit de sens; încercam să înțeleg, de fapt, o serie de sms-uri. La vreo două luni distanță am trecut de faza pozitivismului logic printr-o reducție barbară, care a fost răspunsul disprețuitor și cumva extern la lecturile mele recente: fără nuanțe totul este real – „cumva extern” și pentru că această structură provine tot dintr-un discurs străin minții. Există un fel de atracție pentru sentințele arbitrare – o recunosc –, altfel nu cred te-ai fi oprit nici tu la versul de față.
Ai debutat cu romanul „Poker”, în 2011, iar acum ai debutat în poezie. Cât de diferite sunt traseele scrierii poeziei/romanului, ce le apropie?
Poezia merge pe verticală, dar merge șerpește, în timp ce romanul e aerat, expansiv, romanul nu-și știe sfârșitul. Nu știu dacă pot găsi raportări noi, mă întreb mai degrabă cât de diferite pot fi „traseele” dat fiind faptul că eu sunt același om – e ca și cum ai face cornulețe cu mac vs. cozonac cu mac; dacă ești bun patiser, oamenii se vor opri la tejgheaua ta, chiar dacă unii la cornulețe, alții la cozonac, unii cu filozofiile viscerale, alții la pian.
Există mize, finalităţi, alte lucruri pe care le doreşti atunci când începi scrierea unei cărţi? Care este satisfacţia de la început, parcurs, ulterior apariţiei unui volum?
Nu știu exact, am scris Poker într-un interval foarte scurt, aproape că n-am simțit „durata”, începutul, parcursul, sfârșitul, iar O formă de adăpost primară e la polul opus, după 3 ani de poezii, că mi s-a și îndesit barba între timp.
Nici nu cred că „satisfacție” e un cuvânt bun pentru ce ar trebui să simtă un autor după ce-i apare cartea. Satisfacție simți când îi dai una peste bot șefului sau când un underdog pe care ai pariat câștigă meciul cu favoritul, or literatura nu e box sau job, nu e Omul care a subjugat Arta. E și un pic narcisistă, dar nu pariezi pe tine că o să rupi topurile pentru ca apoi, când Ruxandra Cesereanu te pune în lista celor trei cărți de poezie preferate, să scrii pe blog, așa, cu stângace satisfacție, că ai mai rupt umil un top.
Aduce scrisul înapoi ceva?
Fără îndoială, scrisul aduce înapoi 1 leu per exemplarul vândut. Sau, mai simplu, cum mă salut cu o prietenă: pace-bani.
