Şerban Axinte a publicat, la finele anului 2012, volumul de poezie „Păpădia electrică”, Casa de Pariuri Literare. „Dacă ţinem să-l etichetăm generaţionist pe Şerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepţia obsesiei pentru hapax-ul existenţial, nimic nu-l leagă de generaţia sa: nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic; or, după cum se ştie, atipicii sunt întotdeauna câştigători pe termen lung.”, a scris Radu Vancu. Andra Rotaru a dialogat cu Şerban Axinte, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Prin ce metode se stimulează memoria celui care se trezeşte de atâtea ori în locuri noi, parţial amnezic?
Metode precise, evident, nu există. Şi ar fi păcat să avem reţete pentru situaţiile complicate. Ele ne-ar scuti practic de tot ce ar fi mai important, căutarea, adică retrăirea în buclă a unei realităţi până la dispersia ei completă. Din acest motiv, nu are cum să existe uitare. Ea nu e altceva decât amintirea blank-urilor. Atunci când nu mai ţii minte ce ţi s-a întâmplat, încep scenariile. Se brodează o realitate nouă, extrem de puternică şi de corozivă căreia eşti obligat să îi faci faţă.
Dacă prima dată demersul de recuperare a amintirilor este dublat de curiozitate, în timp acesta este invocat iar, dintr-o altă necesitate: „peste ani şi ani îmi voi dori nespus/ să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite”.
Nu cred că ar avea prea mare haz dacă ni s-ar îndeplini brusc toate dorinţele, dacă ne-am atinge uşor scopurile. După părerea mea, procesul este totul. Fireşte că, ce spun eu acum e o banalitate, dar la banalitatea asta eu am ajuns pe cont propriu. Proiecţiile pe care ni le facem despre viitor sunt de cele mai multe ori limitative. Rămânem blocaţi la nivelul lor. Aşa că nu ne rămâne altceva de făcut decât să parcurgem pas cu pas toate spaţiile intermediare care se dovedesc mult mai relevante pentru ceea ce suntem cu adevărat.
Ce se întâmplă cu lumea personajului când din Dumnezeu râmâne doar un ciob?
E ceva ca din Dumnezeu să rămână totuşi un ciob, nu? El poate oricând să-şi genereze întregul. Important e să fim atenţi la ce se întâmplă cu noi, să vedem cum ne modificăm în timp, cum ne îmbogăţesc experienţele limită. „Lumea personajului” e compusă din tot felul de reprezentări contradictorii. Eu unul am lăsat de multe ori să se verifice prin mine astfel de schisme. E bine, e rău, habar nu am. A ieşit o carte despre un proces de transformare. Accentuez iarăşi pe ideea de proces şi nu pe un rezultat anume. Nu mă pot lăuda decât cu revelaţii incomplete.
Un poem remarcabil – „singurul fapt important e crima ” – schimbă accentul de pe propriile observaţii şi notaţii, pe un altul şi secretele sale.
Am încercat să scriu o carte care să funcţioneze la mai multe niveluri de interpretare. Mi-am organizat textele în volum astfel încât “secretele” unor poeme să poată fi totuşi descifrate prin intermediul altor fragmente. Nu ştiu în ce măsură am reuşit să ating un anumit grad de transparenţă, de tranzitivitate. Oricum, pentru mine e foarte important în această etapă pe care o traversez să nu mă ascund în spatele unei tehnici anume, să las poezia să-şi facă singură „lucrarea”, ca să zic aşa. Ea îşi gestionează oricum mai bine stările ei de necesitate, îşi regizează decompensările mult mai autentic decât o pot face eu printr-un efort de articulare conştientă. Eu trebuie doar să învăţ simplitatea şi să mă dau puţin deoparte.
Volumul este împărţit în capitolele „decoct”, „bulb” şi „acele electrice”. Corpul „păpădiei electrice” se dezvoltă în cele trei secvenţe. Care sunt particularităţile fără de care acesta nu poate activa resortul „undo”?
Vorbeam mai sus despre retrăirea în buclă a unei anumite realităţi. Efortul cel mare pentru mine este acela de a ieşi din această identitate, de a putea face acel pas în lateral care să îmi permită să fiu şi altfel. Din acest motiv este tentant să pot activa uneori resortul undo. Să mă anulez ca să îmi mai dau o şansă. „decoct”, „bulb” şi „acele electrice” sunt nişte parametri de stare ce nu conturează împreună un grafic rigid, pentru că, fiecare dintre aceste trei părţi le conţine în germene pe celelalte două.
Câte căderi sunt îndeajuns?
Nu am cum să ştiu de fapt câte căderi sunt de-ajuns. Există atâtea căderi câte ridicări orgolioase îmi pot îngădui.
Ceea ce se desăvârşeşte la capătul „acelor electrice” este nu doar o finalitate corporală şi psihică, dar şi o posibilă şansă de evadare.
Da, este adevărat. Nu vreau totuşi să propun eu o interpretare a acestei cărţi mai mult decât am făcut-o deja până acum. Pot spune doar că m-a bucurat enorm scrierea ei. Mai ales pentru că am simţit cum, la un moment dat, ea a prins atâta putere încât m-a obligat să semăn puţin cu ea.
