De curând, pe 14 februarie, pentru prima dată în România, a avut loc un eveniment de proporţii, al cărui mesaj a vizat violenţa şi cruzimea asupra femeilor, gesturi extreme care nu (mai) pot fi tolerate în acest secol. One Billion Rising Bucharest a strâns multe şi mulţi susţinători, despre eveniment s-a scris detaliat în presă, iar numeroase persoane publice au susţinut demersul. Andra Rotaru a dialogat cu Andreea Molocea, unul dintre organizatorii evenimentului din Bucureşti, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Pe 14 februarie 2013, în România femeile au putut participa la un eveniment al cărui mesaj a fost non-violenţa împotriva femeilor. Cum a ajuns Bucureştiul să găzduiască o astfel de manifestare care a luat de mulţi ani amploare în întreaga lume?
One Billion Rising este un proiect la nivel global inițiat de Eve Ensler (scenaristă, performer, activistă feministă, cunoscută în întreaga lume datorită piesei Monoloagele Vaginului). De peste 15 ani ea organizează evenimente în întreaga lume pe 14 februarie pentru a opri violența asupra femeilor, sub semnul V-Day. Evenimentele V-Day au pornit în 1998 și au devenit în scurt timp o mișcare activistă internațională, al cărei obiectiv este oprirea violențelor îndreptate asupra femeilor. Între timp, V-Day a dobândit atât de multă popularitate, încât sub această egidă se organizează în lume peste 5.800 de evenimente anual. În acest an, pe 14 februarie V-Day și-a propus un eveniment global, unic în istoria umanității: peste 1 miliard de femei și bărbați care să danseze împotriva violenței asupra femeilor. Violența îndreptată asupra lor nu are granițe, iar femeile, indiferent țară, de cultură, de continent împărtășesc aceleași experiențe, aceleași trăiri, suferă aceleași constrângeri când vine vorba de violență. Cum erau implcate peste 170 de state, am spus că nu putea lipsi România de pe harta evenimentelor ce au avut loc pe 14 februarie, așa că, alături de prietena mea Iulia Sima am început să ne gândim cum am putea organiza ceva frumos și la București. A fost o decizie ad-hoc și ne-am bucurat într-un timp scurt de sprijunul unor persoane precum Ioana Nicolaie, Laura Dan, Adrian Oianu, Renate Weber, Olivia Nițis, Cristian Neagoe, Nona Şerbanescu, Ariel Constantinof, Carmen Gheorghe, Monica Gal, Tatiana Volontir, Iuliana Alexe, Daniela Palade Teodorescu și mulți alții. Am creat mesaje video și le-am popularizat în mediul online. În acest sens am avut sprijinul lui Constantin Barbu care ne-a ajutat cu filmările.
Care sunt puterile artei de a îmblânzi sau domoli agresiunea?
Nu cred că agresiunea poate fi domolită atunci când se manifestă, dar putem învăța că violența îndreptată asupra femeilor, asupra copiilor, asupra oricărei ființe umane este un mod de comportament greșit. Arta ajută mult în acest sens, pentru că poate fi o unealtă în educația celor din jur. Mă gândesc acum la diferitele forme de educație non-formală prin care se poate învăța prin artă că violența, discriminarea sunt lucruri care dăunează eu-lui interior, celor din jur, dar și societății. Cum a fost cazul zilei de 14 februarie în care un miliard de oameni de pe întreg globul a dansat, ei bine, această formă artistică a încântat, a entuziasmat oameni. Gândește-te ce lucru minunat s-a petrecut în acea zi: dacă un miliard de oameni s-au implicat activ și au dansat, cel puțin încă un miliard de persoane prieteni și cunoștințe ale acelora au auzit și încă un miliard au fost martori ai evenimentelor. Ei bine, în termeni largi vorbind, aproape jumătate de glob pământesc s-a gândit măcar 4 minute cât a durat melodia campaniei la violența asupra femeilor. Prin urmare arta – general vorbind – are puterea de a atrage atenția, de a uni oameni, de a-i solidariza prin frumos, prin bine. Cred cu tărie în acest lucru. O problemă gravă precum violența asupra femeilor, problemă care nu e pe agenda publică și nu prea interesează pe politicieni, trebuie adusă în spațiul public, trebuie să o scoatem la lumină. Cred că dansul de pe 14 februarie și solidaritatea exprimată de mesajele femeilor care s-au implicat poate fi un prim pas în acest sens. Sper ca acesta să fie doar un început în demersul de a face vizibil acest fenomen în România.
Echipa proiectului desfăşurat la Bucureşti a fost formată din mulţi oameni tineri. V-aţi izbit şi de mentalităţi mai puţin binevoitoare sau încrezătoare în mesajul pe care îl transmite acest proiect?
Personal nu. Au mai existat cârcotași – am văzut pe forumuri – care spuneau că la ce ajută dansul femeile lovite, că oricum nu se va rezolvat nimic, că de ce doar împotriva femeilor și nu împotriva tuturor oamenilor etc. Există un soi de pesimism și în același timp un soi de minimalizare a acestui fenomen. Lumea nu știe că una din trei femei suferă din pricina violenței în această viață! Apoi, mai există concepția că femeile și-o merită, că e vina lor dacă stau în acea relație, etc. Sunt atât de multe stereotipuri și prejudecăți care trebuie sparte, încât e foarte dificil uneori să poți transmite un mesaj anti-violența asupra femeilor care să mulțumească pe toată lumea. Misoginismul, concepția patriarhală care spune că femeile trebuie să fie supuse bărbaților sunt destul de pregnante în societatea noastră și sunt de așteptat asemenea reacții. Mi-a plăcut însă că ele au fost foarte puține privind acest eveniment de pe 14 februarie.
Acestui proiect li s-au alăturat personalităţi din întreaga lume. Care au fost reacţiile persoanelor publice din România? Au existat şi critici?
Cum am mai spus, ne-am bucurat într-un timp scurt de sprijunul unor persoane precum Ioana Nicolaie (scriitoare), Laura Dan (psiholog/ poetă), Adrian Oianu (designer), Renate Weber (europarlamentară), Olivia Nițis (curatoare), Cristian Neagoe (redactor-șef Șapte Seri), Nona Şerbanescu (artistă), Ariel Constantinof (curier pe bicicletă), Carmen Gheorghe (președinta ONG-ului E-Romnja), Monica Gal (arhitectă), Tatiana Volontir (fotografă), Iuliana Alexa (redactor-șef Psychologies), Daniela Palade Teodorescu (redactor-șef Avantaje) și mulți alții. Ei au acceptat să dea câte un mesaj video și le-am popularizat în mediul online și pe site-uri precum HotNews.ro, garbo.ro, envy.ro etc. În acest sens am avut sprijinul lui Constantin Barbu care ne-a ajutat cu filmările. Au mai fost persoane care din motive personale nu au putut să ne transmită un mesaj video…dar cărora eu le sunt recunoscătoare și le țin în minte și suflet.
Fără să fie un eveniment care discriminează, deşi femeile sunt cele care dansează împotriva violenţei împotriva lor, acesta ar trebui privit ca un eveniment perfect integrat într-o lume cu potenţial de a deveni normală, cu o viziune actuală.
Nu a fost un eveniment în care doar femeile au dansat. Au dansat și bărbați, pentru că și ei suferă în urma violenței asupra femeilor, și ei cred că acest fenomen este nedrept, și ei au mame, surori, prietene. Ei ne-au fost alături în acest eveniment. Lupta împotriva acestui fenoment necesită cât mai multe voci, cât mai multe minți.
Pe când şi un eveniment pentru apărarea şi protejarea animalelor? Un dans al vegetarienilor vs al hingherilor?
Ar fi frumos. Ca vegetariană (din motive etice ce țin de drepturile animalelor), aș participa cu drag și m-aș bucura foarte. Dar nu cred că mă ține pe mine personal timpul și energia și pentru asemenea evenimente. Din câte știu au fost câteva flashmoburi atunci când se discuta despre legea eutanasiei câinilor vagabonzi, dar nu eram în țară. Oricum, aici sunt mai în măsură să-ți răspundă activiștii în domeniu.
Care crezi că vor fi efectele post eveniment One Billion Rising Bucharest?
Cel mai mare efect după opinia mea e faptul că s-a vorbit mult, s-a vorbit cu răsunet despre violența asupra femeilor. Poate părea un fapt mic, dar nu e. Femeile care sunt victime nu vorbesc întotdeauna despre acest lucru, le este rușine, nu sunt crezute, sunt blamate, judecate, încurajate să tacă, să aștepte, să-și „poarte crucea”. Femeile suferă astfel în tăcere. De aceea când mă gândesc că jumătate de glob a vorbit pe 14 februarie despre violența împotriva femeilor într-o singruă voce mă gândesc la o revoluție. E limpede că lucrurile se schimbă. S-a acumulat o energie frumoasă, oamenii s-au solidarizat într-un mod incredibil și încep să sper că lucrurile vor merge înspre bine. Sunt poate optimistă, dar nici nu mi-aș dori să gândesc altfel. Trebuie să cred, trebuie să credem că putem schimba lumea ca să putem acționa. Iar eu vreau să acționez și pentru asta orice fir de optimism îmi este necesar.
