A interpreta o operă din perspectiva biografiei autorului ei era, până nu demult, o impietate faţă de textul suficient sieşi ce trebuia perceput şi ca un organism străin, independent de genitorele său, atât de biologic şi efemer. După ce structuralismul european şi-a dat obştescul sfârşit, după ce numeroşi teoreticieni au abandonat ştiinţele limbajului în favoarea antropologiei şi a disciplinelor conexe, după ce hermeneutica s-a arătat mai întâi interesată de autor, apoi de operă, pentru ca, de la o vreme, să privilegieze receptarea, după toate aceste serii de metamorfoze, credem că putem vorbi despre o anumită lectura multiplă, polifonică, rezultată din unificarea perspectivelor, care, în prealabil, se verifică şi-şi anulează reciproc excesele de orice natură. O bună dovadă pentru cele afirmate mai sus e volumul Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale al lui Matei Calinescu. Din prefaţa semnată chiar de autor, aflăm că această lucrare este versiunea lărgită şi revizuită a volumului Ionesco: Recherches identitaires (2005), apărut în traducerea franceză a Simonei Modreanu la Editura Oxus din Paris, în cadrul colecţiei „Les Roumains de Paris“ sub direcţia lui Basarab Nicolescu.
Cartea pare o lectură a operei lui Eugene Ionesco din perspectiva biografiei sale. Interpretarea nu se rezumă însă la corelarea dintre anumite evenimente din viaţa scriitorului româno-francez şi unele aspecte, trăsături esenţiale ale poeticii ionesciene. E mult mai mult decât atât. Matei Călinescu are mereu în vedere trihotomia autor-operă-receptor. De la fiecare dintre aceste instanţe porneşte câte o pistă de analiză, care evoluează până la un punct independent de celelalte. Dar scopul final e strâns legat de îngemănarea, complinirea unghiurilor dinspre care cercetatorul român priveşte către scrierile lui Eugene Ionesco. Astfel, o descriere a contextului istoric funcţionează ca un background al celui ce-şi făcea apariţia într-un mod insolit în literatura română, pentru ca, după relativ puţini ani să o părăsească, redefinindu-se ca scriitor francez.
Titul volumului îşi află justificarea încă de la primul capitol, Între două identităţi: de la Eugen Ionescu la Eugene Ionesco. Aici e foarte importantă coordonata biografică, redată în manieră monografică. Sunt oferite cititorilor informaţii mai puţin cunoscute despre copilăria viitorului dramaturg, copilărie petrecută atât în România, cât şi în Franţa. Numeroasele detalii referitoare la familie nu sunt redate doar de dragul întocmirii unui portret cât mai cuprinzator. Totul are legătură cu metamorfoza identitară a scriitorului, prin filtrul căreia pot fi citite şi înţelese multe dintre lucrările de maturitate ale lui Ionesco. S-ar putea spune că această practică ar aduce foloase asemănătoare şi în cazul altor scriitori. Cred că nu. Foarte rare sunt situaţiile în care un autor poate să aibă o identitate dublă, hibridă, constituită din poli atât de diferiţi. Vorbim despre două naturi ce aparent se anulează reciproc sau, cel puţin, duc la dezordine, la o ordine absurdă. Matei Călinescu găseşte matricea creatoare, suportul primar al manierei ionesciene, în seria de „trădări“ conţinute de biografia autorului). Acceptarea unei naturi (cea de scriitor francez) presupune automat trădarea celeilalte. Întoarcerea în România (la vârsta de 13 ani) e un adevărat exil, un exil în ţara tatălui. De aici şi recurenţa în piesele lui Ionesco a sintagmei „eu sunt altul“ care, pe de o parte, e una dintre sursele parodiei, a despărţirii contextelor (citate celebre, unele clişee) de înţelesurile originale, şi, pe de altă parte, stă la baza subtextului existenţial.
Dualismul de natură identitară e cel mai bine descris în primele cinci capitole ale cărţii. Sunt citite în aceasta cheie piesele Cântareaţa cheală, Lecţia, Jacques sau Supunerea, Viitorul e în ouă si Scaunele. Prima piesă ionesciană franceză, Cântareaţa cheală, derivă, după cum demonstrează Matei Calinescu, din ultima scriere a dramaturgului în româneşte, Engleza fară profesor, publicată de Petru Comărnescu în „Secolul 20“, după mai bine de douăzeci de ani de la elaborarea acesteia. Chestiunea identitară nu se rezumă la simpla comentare a dificultaţilor pe care le implică trecerea de la o limbă la alta. Din Notes et contre-notes (volumul lui Ionesco apărut la Gallimard în 1962) aflăm că dramaturgul a început să lucreze la Engleza… după ce a încercat să înveţe limba engleză după metoda Assimil şi a fost izbit de banalitatea „dialogurilor elementar-didactice dintre un domn şi o doamnă Smith, în care, uluitor, soţul îşi informează soţia că au trei copii, că locuiesc aproape de Londra, că au nişte prieteni numiţi Martin“ (citatul e din M.C.). Acest gen de discurs stă la baza uneia din trăsăturile distinctive ale teatrului ionescian, „un teatru în care contradicţia (autocontradicţia) joacă un rol esenţial“. Matei Călinescu afirmă că: „ideea centrală, aceea de învăţare a unei limbi străine poate fi o poartă spre descoperirea banalităţii universale, a absurdităţii şi, totodată, a tragediei limbajului în genere, dar şi primul resort al unui impuls de a face să explodeze limbajul, de a-l arunca în aer, de a-i disloca clişeele şi stereotipurile, pe cât de inevitabile pe atât de ucigătoare – această idee de geniu nu putea să-i vină decât unui scriitor cu o identitate lingvistică contradictorie, scindată“.
Cercetătorul român pune mare accent pe ideea de confesiune prezentă în scrierile lui Ionesco, o confesiune pe mai multe voci: „mă straduiesc să proiectez pe scenă o dramă lăuntrică (de neînţeles pentru mine), spunându-mi, totusi, că, întrucât microcosmosul este alcătuit după imaginea macrocosmosului, se poate întâmpla ca această lume launtrică, ciopârţită, dezarticulată, să fie, oarecum, oglinda sau simbolul contradicţiilor universale“ (Note şi contranote).
Matei Călinescu este convins că aceasta este ideea centrală în jurul căreia este organizată întreaga concepţie despre literatură a lui Ionesco. Drumul către ceilalţi începe odată cu căutarea de sine prin detectarea şi interpretarea „perplexităţilor, obsesiilor, dilemelor, interogaţiilor celor mai personale şi mai profunde, folosite ca mijloace nu de singularizare, ci de comunicare şi, ideal, de comuniune cu ceilalţi“. Un „eu“ se luptă din răsputeri să domine „un alt eu“, ce seamănă până la identificarea absolută cu „eul“ originar. Dar care dintre cei doi „eu“ e cel originar? Nu putem afla decât dacă îi aşezăm faţă în faţă şi-i lăsăm să discute până când „conversaţia“ lor ajunge să semene cu dialogul dintre domnul şi doamna Smith (totul e cunoscut, în cele mai mici detalii, de la început). Dar faptul ca un individ îşi ştie gândurile nu înseamna că trebuie să-şi reprime dialogul cu sinele. Ca să evadeze din parametrii constrictori, el trebuie să se joace, să joace în faţa sa şi a celorlalţi rolul unui personaj opus sieşi. De aici, comedia şi/sau tragedia. De cele mai multe ori, dimensiunea parodică însoţeşte, învăluie discursurile personajelor. Iată un citat celebru pe care Ionesco îl reia în mai multe forme: „caci EU sunt un altul. Dacă arama se trezeşte trompetă nu-i vina ei. Mi-e evident: asist la înflorirea gândirii mele: o privesc, o ascult: fac o mişcare cu arcuşul: simfonia se frământă în adâncuri sau face un salt pe scenă“.
Parodicul nu se trage neapărat din modificarea textului, ci prin atribuirea replicilor celebre unor pesonaje incompatibile cu vorbele pe care acestea le rostesc. Cuvintele lui Arthur Rimbaud devin (în Scaunele): „Eu nu sunt eu. Eu sunt un altul. Sunt unul într-altul“ sau (în Victimele datoriei): „Noi nu suntem noi înşine“. Acesta e doar un aspect al dualităţii de natură culturală ce lasă în urmă, odată cu trecerea timpului, dualismul identitar. Matei Călinescu explorează textele ionesciene, le supune unei recitiri din perspectiva celor două teme enunţate încă din titlul cărţii. Urmărindu-se problematica identitară, se reconstituie o bigrafie captivantă, „fantasmatică“, sunt descoperite punctele de întâlnire dintre omul Ionescu/ Ionesco şi opera acestuia, ce reprezintă ea însăşi locul în care se întâlnesc pentru a se despărţi definitiv două culturi, cea română şi cea franceză.
Şerban Axinte
