Poetul şi criticul literar Şerban Axinte continuă serialul dedicat literaturii ultimilor ani cu un text despre Dumitru Crudu şi particularităţile scriiturii sale, reliefate în romanul “Măcel în Georgia” şi nu numai.
Vreau să precizez din capul locului că Măcel în Georgia de Dumitru Crudu e un roman puternic, ingenios structurat şi bine scris (în paradigma anticalofiliei însă). Reprezintă o încercare meritorie de reliefare a unor aspecte mai puţin literaturizate la noi. „Intensivitatea vieţii” e o miză a scrierii. În acest scop autorul recurge la un instrumentar specific sieşi de mijloace expresive (A se vedea în primul rând scrierile dramatice ale autorului, cum ar fi piesa Oameni ai nimănui, dar şi volumul de povestiri Oameni din Chişinău). „Decupajele de viaţă” sunt restituite în text printr-o serie de artificii relativ bine controlate. E adevărat, hiperrealismul lui Dumitru Crudu cade uneori victima unor exagerări. Ele au fost remarcate de unii recenzenţi. Aici trebuie nuanţat puţin. După părerea mea, exagerările se organizează cumva într-o anumită poetică. Nu prea le-aş considera pe toate simple scăpări. Sau, mai bine zis, nu cred că surplusul existent e atât de nociv încât să conducă spre anihilarea meritelor evidente ale scrierii. Da, imaginarul lui Dumitru Crudu e asediat de un univers uman contradictoriu, haotic şi contondent. Şi scrierea preia destul din amprenta realităţii căreia i se subordonează. Autorul aduce în cartea sa o lume particulară, originală. Plurilingvismul şi amestecul mentalităţilor, discrepanţele existente între anumite medii (toate reprezentate foarte bine), fiinţele umane scindate, ucise moral, o societate în care coexistă în dezechilibru aspecte antinomice, toate acestea transmit cititorului o puternică senzaţie de dezrădăcinare, de lipsă de continuitate şi de armonie în ceea ce priveşte fiinţa umană. „Fractura” e cuvântul cheie (şi ştim foarte bine de ce). Scindarea lăuntrică naşte monştrii ei zeloşi şi ubicui. Rămâne ceva stabil, ceva care să evolueze organic şi să se supună principiului coerenţei? Da, fuga. Toţi eroii romanului fug de ceva şi de undeva. Fug de mănâncă pământul. Aş putea lua pe rând toţi protagoniştii şi aş putea demonstra că nici unul dintre ei nu reuşeşte să evite fuga. Nu voi face însă asta. Dar voi vorbi despre câteva tipuri de fugă. Fuga din propria viaţă („revoltătoare şi slută”, ca să-l citez pe Daniel Bănulescu). Personajele se decompensează. Evadează în alcool şi în sex. Mult alcool, mult sex. Foarte mult. Fuga de propriile neputinţe, de propriile slăbiciuni. Eroii îşi croiesc aparenţe antisociale. Emblematice în acest sens sunt scenele referitoare la capcana în care unul dintre personaje cade cu bună ştiinţă. Capcana plagiatului foarte uşor de deconspirat: „ştiam că poezia aia fusese publicată, deoarece, cu doar câteva minute înainte de a apărea colegul meu, răsfoisem şi eu revista cu pricina. Dar de ce m-am lăsat dus cu zăhărelul? Ca să nimeresc într-o situaţie extremă, fiindcă doar trecând prin situaţii-limită poţi deveni un scriitor bun. Adică eu singur înscenasem totul ca să provoc o ură generalizată împotriva mea pentru… a scrie mai bine, căci, sunt sigur, la fel ca şi Henri Michaux, Dan Sociu sau Ginsberg, că numai când eşti grav bolnav sau când dă peste tine o mare belea poţi scrie bine, altfel nu ai nici o şansă”.
Fuga de modelul impus. De modelul parental, de modelul de reuşită socială (colaborarea cu serviciile secrete, de pildă), de modelul resimţit ca o povară grea şi chinuitoare. Mă refer la un anumit tip de programare mentală cu care individul nu are cum să rămână în armonie. De aici, dezordinea lăuntrică şi expresia ei violentă în raport cu exterioritatea. Unul dintre protagonişti nu poate face amor cu nici o femeie (cu excepţia Georgianei) pentru că toate i se par izbitor de asemănătoare cu mama lui.
Foarte bine reprezentată în roman e lumea literară basarabeană. În culori nu tocmai favorabile. Dar doza de umor strecurată cu abilitate dezamorsează tensiunile şi atenuează puţin din gravitatea situaţiilor expuse. Cel puţin uneori. La acest capitol există pagini antologice, în care absurdul şi derizoriul merg mână în mână, fără a se incomoda reciproc.
Momentul istoric restituit prin roman e legat de lumea basarabeană şi georgiană surprinsă cu puţin timp înainte de destrămarea Uniunii Sovietice. Toate tensiunile sociale sunt bine reprezentate în scriere. Cu toate exagerările amintite, exagerări explicabile şi prin criza identitară ce e vizibilă la unul dintre palierele cărţii. De fapt, Dumitru Crudu nu pierde nici o clipă din vedere această criza şi, mai ales, efectele ei, doar că, de multe ori aşează altceva în prim-plan. Un prin plan care reorganizează ceea ce la un moment dat pare a fi destinat subsidiarului. Să mă explic. Aşadar, tema centrală a romanului e fuga. Dar accentul cade pe măcel, adică pe dezordinea contondentă şi acaparatoare. Se pare că autorul a ezitat serios înainte de a se decide ce să scoată mai mult în evidenţă. Spun asta pentru că, prima variantă de titlu anunţată de către editură a fost Fuga din Caucaz.
O faţetă interesantă a romanului, e legată, după părerea mea, de ideea vindecării vieţii prin scris. Printr-un scris absolut sincer, necenzurat de toate problemele legate de ideea publicării. Scrisul nu mai este o formă de proiecţie personală, de management al imaginii proprii. Scrisul e o formă de supravieţuire, o formă de reaşezare a lucrurilor în făgaşul lor firesc: „Scriam, în pofida faptului că nimeni nu-mi mai dădea nici o şansă şi nimeni nu avea nevoie de scrisul meu. Scriam pentru a nu înnebuni şi pentru a mă apăra de ceea ce se întâmpla în jurul meu. Scriam cu înverşunare, scriam cu îndârjire, scriam cu ochii injectaţi. Scriam sperând că lucrurile nu sunt bătute în cuie pentru veşnicie. Am întors foaia şi am continuat să scriu, ingorând faptul că, ograda blocului era săgetată de flăcările exploziilor şi că spre ferestre se lăţiseră nişte nori de fum negri şi apăsători. Scriam fără să mai ştiu unde mă aflu şi cine sunt”. În carte se problematizează mult în marginea acestui aspect. Se discută şi despre imposibilitatea acestei întreprinderi, despre ipocrizia intrinsecă a actului. Ce mai, transpunerea fidelă a dezideratelor din Manifestul fracturist. De n-ar exista acel caiet şi acel pix care apar în peisaj de mai multe ori exact atunci când personajul simte nevoia să scrie, aş spune cu toată gura că demersul funcţionează impecabil. Aşa nu pot să o fac. Dar remarc potenţialitatea acestui mod narativ. Nu se împlineşte perfect în romanul de faţă, dar poate conduce către reuşite remarcabile. Aluviunile stilistice şi de tehnică a compoziţiei corespund aluviunilor realităţii sau hiperrealităţii reflectate în carte. Dumitru Crudu şi-a dorit să aducă în scrierea sa această lume dezmembrată. Şi o face frust, fără zorzoane. Dacă în unele momente nu reuşeşte prin mijloace optime asta nu e o tragedie. După cum am mai spus, defectele nu sunt atât de nocive încât să conducă spre anihilarea meritelor evidente ale scrierii. Iar meritele decurg din reuşita închegării unei viziuni coerente asupra crâmpeiului de lume pe care îl restituie cititorilor. Mai trebuie să remarc şi faptul că alternanţa dintre persoana I şi persoana a III-a pentru împlinirea aceluiaşi contur narativ poate fi considerată o reuşită. Nu este vorba despre surprinderea unor evenimente din perspectivă dublă. Povestea începe la persoana I şi continuă în alt capitol la persoana a III-a. Şi tot aşa. Deci, nu perspectiva asupra faptelor descrise se amplifică, ci consistenţa personajului-narator care capătă şi valenţele obiectivităţii.
