De curând, la Casa de Editură Max Blecher, în colecţia „Washoe”, a apărut volumul “dramadoll” de Iulia Militaru şi Anca Bucur, cu o grafică semnată de Florentina Budar. „Dramadoll” reprezintă una dintre apariţiile singulare pe piaţa de carte românească, care va solicita atât critica literară să se (re)poziţioneze faţă de astfel de produse, dar şi publicul cititor. Andra Rotaru a dialogat cu Iulia Militaru despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Înainte ca volumul „dramadoll” să fie publicat de Casa de Editură Max Blecher, Florentina Budar (cea care semnează grafica volumului) a înscris un proiect video inspirat de un poem din acest volum, într-un concurs iniţiat de celebrul Lars Von Trier. Şi aţi câştigat…
Da, lucrarea video a Cristinei a fost selectată pentru a fi integrată în proiectul coordonat de Lars Von Trier. Despre cum a ajuns să trimită lucrarea în concurs şi despre cum a transformat poezia noastră în imagini, am tot vorbit de nenumărate ori şi nu are rost să mai reiau şi aici întreaga istorie. Din punctul meu de vedere, a fost excelent că o mică parte din proiectul nostru a apărut acolo, acesta (din care nu face parte doar cartea, ci şi spectacolul şi viitoarea expoziţie), născut concomitent cu cel al lui Von Trier, dar şi cu Nomadosofia, lui Chris Tanasescu (unde veţi găsi şi un poem din dramadoll), s-a legat şi a legat, în acelaşi timp, cele trei lucrări între ele (care pornesc de la o ideea comună). Am creat astfel o reţea de texte, imagini şi sunete la care nici nu visam atunci când ne-am hotărât să începem dramadoll.
În dramadoll împărţirea şi ordonarea lumii se realizează în funcţie de lucrurile rele şi/sau bune. Personajele din volum au un mod propriu de a vedea lumea. Care e vocea personajelor Iuliei Militaru? Care e vocea personajelor Ancăi Bucur?
E greu de spus, mai ales că personajele care apar, de cele mai multe ori din întâmplare, nu aparţin nimănui. Circulă o mulţime de voci prin dramadoll, fluxuri ce merg uneori în paralel, alteori se întâlnesc şi, unindu-se, formează o alta nouă, sau pur şi simplu îşi vorbesc, schimbă între ele litere, cuvinte, semne de punctuaţie. În cele din urmă, nu este deloc o lume ordonată, dimpotrivă ordinea rămâne un simplu artificiu adăugat în procesul de receptare, când cititorul vrea cu orice chip să dea o anumită coerenţă vocilor, căutând înţelesuri şi semnificaţii. Astfel, uită să mai ia seama la vidul din jurul vocilor, vidul pe care acestea îl străbat şi în care se află de fapt nelumea dramadoll.
Între îngerimi şi diavolimi „înflorim facem fructe şi ne coacem împărtăşiţi unul din celălalt, cu bucurie în inimi”. Înfrăţire?
Bineînţeles, nimic nu mai este posibil atunci când singura posibilitate rămasă este imposibilitatea de a mai scrie, de a te mai sinucide, de a face chiar şi cel mai banal gest care să aibă vreo semnificaţie. Nu mai rămâne decât un spaţiu al singurătăţii în care avem rareori şansa de a ne întâlni cu ceilalţi. Drumul către ei trebuie să-l găsim. De aceea aş spune că dramadoll este până la urmă despre nevoia de a fi împreună.
Dacă „the symbol is nevertheless a tool of reason”, ce este dramadoll?
Dramadoll is nevertheless a tool of reason. A fi unealta raţiunii te transformă într-o jucărie cochetă care lasă impresia multiplelor întrebuinţări. În realitate nu este vorba decât despre “epuizare”, oferită sub aparenţa unei forme jucăuşe, imposibil de întrebuinţat la ceva. Sfârşitul tuturor încercărilor.
Cum va arăta lumea dacă „nimeni n-o să stârpească/ singurătatea din oameni/ şi mugetul din vite”?
Aşa cum arată şi acum. Într-o căutare infernală, la viteze din ce în ce mai mari. Avem nevoie de nebunie pentru a redescoperi tihna, până atunci vom alerga sub impulsul dat de deprinderile noastre zilnice. Şi nici nu mai cred că vrem altceva.
Există naţiuni şi la neoameni?
Atâta timp cât idea de naţiune ne transform în neoameni, răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ. Slavă cerului că “naţiune” nu e defectiv de plural. Aşa o mai putem scoate la capăt şi cu acest cuvânt.
În lumea dramadoll-ului bătrâneţea începe de la 30 de ani.
Bătrâneţea este legată de aceeaşi senzaţie de “epuizare”, despre care am vorbit mai sus. Atunci când toate căile au fost deja bătătorite, când toate încercările s-au sfârşit, iar orice atitudine pe care ai avea-o devine inutilă, îţi vine doar să ieşi în piaţă şi să înjuri birjăreşte, în gol. Înjurătura adresată nimănui mai lasă limbajului şi, în acelşi timp, şi nouă, senzaţia că suntem încă vii. Lumea poate începe din nou de aici.
A dus moartea unui erou la ivirea altuia? Cum s-a sfârşit călătoria?
Da, a dus la naşterea unui erou care a murit şi el, apoi la altul, şi tot aşa. E o călătorie fără sfârşit. Şi o carte fără de sfârşit şi fără de început. Oricine poate să mai adauge o nouă voce oricând… sau un alt erou.
Cum credeti că va fi receptată de către critică o astfel de carte mai greu încadrabilă în genurile convenţionale?
În acest moment, critica se raportează la text într-un mod “tradiţional”. Se acordă încă importanţă textului propriu-zis şi nu vidului. O carte care încearcă să lucreze cu acest vid, trecând în plan secund scriitura, sau folosind-o ca pe o unealtă cu ajutorul căreia să “modeleze” “forme” în cel dintâi, nu poate fi receptată aşa cum ar trebui. Dar nu putem învinui pe nimeni. Şi nouă, scriitorilor, ne este greu să înţelegem deocamdată acest vid şi să ne descurcăm cu el. În timp, vom învăţa probabil unii de la alţii. Şi asta va fi una din realizările măreţe ale vidului – să ne aducă împreună, nu?