De curând, la Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de debut în poezie „Cârtiţa de mansardă”, de Teodora Coman. „Cârtiţa de mansardă este volumul unei poete cu voce sigură și distinctă, fără urmă de ezitare în limbaj, fără efecte compoziţionale de epatare, ale cărui calm, eleganţă și austeritate îmi evocă prestaţia unui spadasin. Dacă n-aș fi cunoscut poezia Teodorei Coman de pe blogul autoarei, aș fi avut emoţii pentru debutul în volum tocmai în 2012, când se anunţă cel mai bun an al poeziei noastre din ultimele (măcar două) decenii.” (Mihaela Ursa) Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Volumul se deschide cu un ritual de pregătire pentru viaţa care va începe să se desfăşoare în mansarda M2, etajul 5. Nimic despre trecut, doar despre ce este şi va fi.
Da, spaţiul ăsta e vital, are o conformaţie care justifică unele tabieturi şi, mai ales, perspectiva, percepţia de sine. În mansardă nu se stă la geam, sau pe geam, ci se iese prin el cu capul, ca o cârtiţă (suită şi pe un scaun!) străpungând tavanul pământului. Privirii i s-a pus în calea accesului la lumea de afară obstacolul înălţimii. Până şi panta acoperişului se întinde excesiv de mult în faţa ochilor, obturând mult din ceea ce există jos. Mansarda e spaţiul cu fereastră-capac pe care l-am luat lacom în posesie. O perioadă am fost o pisică ce a avut grijă să îşi marcheze aproape dictatorial teritoriul. Trecutul nu cred să conteze prea mult, e doar o bâjbâială de tranziţie şi de culise prin spaţii în care nu am fost acasă, aşa că şi “poezia” de atunci era în rătăcire, în căutare de sine…
De la inaugurarea noii vieţi şi verificarea existenţei în acest nou spaţiu, gesturile se aliniază şi ele: „mă verific cu limba”, „cele cinci găuri de la scurgerea chiuvetei/ au rotunjimea florii preferate” etc. Micile manii asigură coerenţă şi încredere în existenţa reală?
Deşi sunt o casnică în sensul cel mai rutinier al cuvântului, nu cred că micile manii asigură neapărat coerenţă, poţi cădea uşor în cercul vicios al unui nonsens asumat ca obişnuinţă, sau invers. Dar micile manii pot produce mici revelaţii. Privirea este, de fapt, mania cea mai profitabilă pentru text, poate insolita banalul. Vizualul e adevărata miză a Cârtiţei. Nu am vrut să spun ceva anume, cât mai degrabă să arăt că lucrurile cele mai obişnuite pot fi şi altfel, pot genera un anume grad de perplexitate. Poţi arăta o feminitate care se percepe pe minus fără să te plângi de ea, recurgând la imaginile contragerii : înnodarea braţelor, marcarea pe diagonală cu cureaua genţii, legarea cu garouri, tunsul, muşcatul buzelor, roaderea unghiilor, epilarea…
Riscul de a vorbi doar o dată, „fără fâstâceli sau variante” este asumat cu preţul vieţii
Fără, fără fâstâceli, fără ezitări, e dorinţa atât de greu realizabilă a perfecţionistului care aspiră la simplitatea şi austeritatea unei poezii de esenţă, da, chiar şi minimalistă, la o adică. Prefer touché-ul tăcut al scrimerului în locul tăieturii masochiste a screamer-ului. Ideea e să se ajungă la elementar cât mai direct şi mai precis. Îmi place poezia incizională, care cere tranşare şi tranşanţă, dar fără efectele speciale ale rănii, cam ca o unghie roasă până la carne care nu mai permite impurităţilor retorice să se strecoare dedesubt. E o autodecupare la limită, chit că se pierde mult din aspectul estetic. Pot alege şi manichiura, ce-i drept, dar ea se înscrie mai mult în decorativ… Excesul de retorică ajunge să aibă efectul unui anestezic al trăirii, aşa că m-am ţinut în surdină suficient cât să învăţ să şterg şi să tai tot ce e redundant. La vârsta mea, alţii au deja câteva volume publicate, eu abia ce am ieşit din carapacea neantului…. Dar, ca om al întârzierii, am avantajul că mă pot folosi de alibiul maturităţii.
„Libertatea prost înţeleasă/ se ispăşeşte cel mai adesea pe viaţă” Există scăpări?
Există scăpări, există firicelul de salivă curge noaptea în somn, există neasumările până la capăt, inconsecvenţele, slăbiciunile, dar există şi scăpărări. Scăpă(ră)rile sunt măsura umanului cald şi vulnerabil din noi.
Care e delimitarea dintre biografism şi un personaj conlocuitor cu propria viaţă?
Delimitarea nu e foarte clară, e un paradox al ascunderii şi neascunderii. Sunt şi nu sunt eu în ceea ce scriu. Nu cred în transpunerea totală a vieţii în text, cu atât mai mult cu cât biograficul meu nespectaculos e asimilat şi asumat destul de puţin în Cârtiţa – şi la nivel mai mult obiectual. El e trăit şi plasat în categoria negativului, a ceea ce nu sunt, nu pot fi şi nu pot să fac. Iar biografismul, ca manieră de transpunere în text a vieţii, urmează acelaşi principiu, spune acelaşi lucru. Prin negaţie, biografia şi biografismul se suprapun, constată la unison acelaşi adevăr al puţinului, al deficitului de existenţă.
Întotdeauna, interviurile poeților veritabili sunt mai spectaculoase decât ale prozatorilor ( fie ei chiar veritabili). Proba e, iată, mai sus.:)
Cred ca am fi morti daca nu am avea scapa(ra)ri. Masura umanului e greselile si incercarile pe care le are fiecare, dar mai ales de cate ori o ia de la inceput. Nu trebuie sa fim perfecti si nici nu trebuie sa crem sa fim, pentru ca, in fond, nu stim care e masura perfectiunii, e mereu chestiune de perspectiva personala.