Scriitoarea Mariana Gorczyca a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un reportaj despre evenimentul desfăşurat vineri, 14 decembrie 2012, la Cluj, la Universitatea „Babeş-Bolyai”, în cadrul ceremoniei de decernare a titlului de Doctor honoris causa profesorului Nicolae Manolescu, directorul revistei “România literară” şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România:
„Ceremonia Academică s-a desfăşurat vineri, 14 decembrie 2012, în Aula Magna a Universităţii din Cluj, ceremonie copertată de cuvenitul Gaudeamus şi de cele cinci cuvioase colinde („poate cam multe” – ar fi rostit cu vocea a doua câţiva fumători, atei şi aplatizaţi pe scaune).
Dar nu e timp, spaţiu şi nevoie de a consemna tot, omisiunile şi omişii făcând parte din regula cronicii de tip nou.
Atmosfera solemnă, sala măreaţă, frescele copleşitoare, audienţa pe măsură. Printre cei veniţi să ia parte la eveniment s-au aflat, în aria mea vizuală, Irina Petraş, Doina Cetea, Alexandru Vlad, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Corin Braga, în calitate de decan, Ion Mureşan, Petru Poantă, Ion Pop, Ion Vartic, Mircea Popa, Mircea Crişan şi, evident, vicepreşedinţii Uniunii Scriitorilor, Irina Horea şi Gabriel Chifu. Ne-a lipsit cel care este bine primit de fiecare dată la Cluj, primvicepreşedintele Varujan Vosganian.
Dar să lăsăm funcţiile cum, uneori, ne lasă şi ele pe noi, mai cu seamă dacă nu le mai dorim foarte apăsat. Şi să ne ocupăm, fragmentar şi pe alocuri, de conţinutul celor auzite, împărtăşite, răstălmăcite.
Laudatio, a fost rostit de (nu înţeleg de ce unii au fost surprinşi când era în firea lucrurilor) profesor universitar doctor Marta Petreu, reprezentant al Facultăţii de Istorie şi Filozofie, iniţiatoare fericită a acestui demers absolut cuvenit. Ce dacă în Istoria critică a literaturii române revista Echinox nu a existat? Sau măcar pomenită câtuşi de puţin în parcursul literar al mentorului câtorva generaţii de echinoxişti, criticul literar, poetul şi profesorul Ion Pop. (Ca să vedeţi cum greutatea volumului ce cuprinde cinci secole de literatură e simţită, paradoxal, mai ales prin ceea ce lipseşte!). Marta Petreu a acoperit cu doze potrivite de encomiastic, că doar era laudatio, de rigoare analitică şi figuri semantice importanţa, longevitatea, complexitatea operei şi personalităţii celui omagiat. Majoritatea asistenţei, formată cu predilecţie din scriitori, nu avea cum să nu rezoneze cu formulări de genul Nicolae Manolescu se mişcă în literatura română ca în propriul acasă.
Laudatio mi-a plăcut.
Discursul de mulţumire al domnului Nicolae Manolescu nu mi-a plăcut. Raportat la cel rostit în Aula Universităţii „Petru Maior” din Tg.Mureş, pe 8 martie 2008, când i s-a decernat Preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România prima oară acest titlu academic, seducător, plin de forţă, aplicat, vorbind inspirat despre domeniul în care realmente este acasă, discursul acesta de la Cluj nu a avut strălucire. A semănat mai mult cu o luare de poziţie în cheie jurnalistică despre chestiunea şcolii în ziua de azi. Sigur, multe dintre problemele atinse sunt recognoscibile în planul realităţii de ceva vreme. Sigur şi-a avut locul exemplul cu proporţiile biroului unui director în care a fost chemat odată ca elev (oricum, când eşti mic totul ţi se pare mare) şi ale biroului unui director dintr-o şcoală construită stas în comunism, în care s-a aflat într-o inspecţie de grad; sigur că permisivitatea excesivă dăunează grav într-o instituţie de învăţământ; sigur că adevărul rostit wittgensteinian, potrivit căruia lumea de mâine va arăta aşa cum ne-o facem acum a fost de bun simţ; sigur că nu ai cum contesta observaţia lipsei de suprapunere semantică între informaţie şi cunoaştere; sigur că ne-a reamintit că un dascăl mare este cel care are vocaţie, cultură dar şi autoritate; sigur că a fost adus în sală (prin pomenire) şi Renè Wellek, în contextul transdisciplinarităţii, pentru care curricula şcolară ar trebui să facă mai mult. Chiar şi invocarea particulelor elementare, a cuanticii, a monoperspectivismului succesiv şi-au avut chichirezul lor şi au ţinut audienţa conectată fără întreruperi.
Dar mie nu mi-a plăcut discursul. Mi s-a părut paseist. Mi s-a părut că a avut titlul (chiar, ce titlu o fi avut?) Où sont les neiges d‘ antan?
Precis i se trage de la locuitul în Franţa. E simptomatic. Cum stai o vreme la Paris, cum vezi totul în cheie apocaliptică. Se întâmplă indiferent de vârsta rezidentului.
De asta mă mai gândesc dacă voi merge în martie la Salon du Livre.”
Mariana Gorczyca
FELICITARI, DOMNULE PROFESOR!
MULTA SANATATE!
SARBATORI LUMINATE!