La Editura Cartea Românească, colecţia „Poezie”, a apărut volumul „Călăuza” de Ofelia Prodan. „Un loc numit simplu Nicăieri, oameni care sunt numiţi Străini, o lume abia născută ce nu ştie încă ce este teama şi deodată moartea. Şi coşmarurile morţii. Şi apoi liniştea aceea cumplită când realizezi că nu mai este nimic de spus. Poate abia atunci începe poezia şi Călăuza te conduce, dar nici măcar ea nu ştie unde se sfârşeşte călătoria.” (Ofelia Prodan) Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, iar interviul este preluat din revista Hyperion, cel mai recent număr.
Alăturarea unor elemente aparent morbide de altele serene creează scenarii de interpretare şi chei multiple de lectură. Intrarea dintr-o lume într-alta este ireversibilă?
Lumile interferează între ele, pot fi materiale sau imateriale, spaţiul care le desparte e fragil, suntem în lumi şi între lumi, dar despre ireversibilitatea intrării sau ieşirii dintr-o lume nu ştiu şi n-am ştiut niciodată cu siguranţă, un motiv în plus să-mi pot imagina alte lumi şi întâmplări între şi din acele lumi care s-ar putea să provină dintr-o mitologie încă neasumată a subconştientului colectiv.
Detalii ale unor posibile sinucideri ale personajelor sau o istorie a morţilor din literatură?
Mă tem să vorbesc despre sinucidere. Parcă aş chema-o. O exorcizez în scris. Uneori detaliat, tocmai pentru a o uita, pentru a mă distanţa de acest teribil act. Când intram în adolescenţă am găsit în bibliotecă “Madame Bovary” şi am citit-o pe nerăsuflate, iar scena sinuciderii mă fascina cumplit, deschideam când eram singură acasă cartea şi reciteam scena într-un soi de transă şi cu voluptate. Eros şi Thanatos.
Posibile sinucideri sau chiar istorii ale morţilor din literatură, pentru mine cele două variante nu se exclud, ba chiar stau frumos împreună.
Care sunt gesturile de recunoaştere între personajele care creează ritualuri pentru a-i simţi pe cei plecaţi fără să spună un cuvânt şi aceştia?
Sunt multe şi ţin de tradiţie, cei dragi care au plecat de curând nu pleacă niciodată de tot, între ei şi noi, deşi comunicarea e aproape imperceptibilă, ea este prezentă în fiecare gest pe care ei l-au făcut pe când erau cu noi şi pe care acum noi îl repetăm inconştient ca pe o chemare continuă şi dureroasă. E poate dorinţa noastră ca ei să fie cu noi sau continuarea morţii lor în viaţa noastră sau, de ce nu?, acea interferenţă dintre lumi, posibilitatea şi, în acelaşi timp, imposibilitatea de a-i avea la fel de aproape. Recunoaşterea e întotdeauna înlăuntrul nostru, ca o rană deschisă şi vie din care nu curge niciodată sânge, ci dragoste.
“eu locuiesc aici şi nimeni nu-mi poate spune pleacă”
Nu mă regăsesc decât într-un loc al meu, un loc numit de mine “aici”, să-l recunosc uşor, un loc care nu este în afara mea, ci înlăuntrul meu, în centrul fiinţei mele, acolo unde se conturează cu sau fără voia mea şi toate celelalte locuri imaginate, care tot un fel de “aici” sunt. Când zic: “eu locuiesc aici” de fapt zic: eu sunt aceasta şi nimeni nu mă poate alunga din mine însumi. “Aici” este locul meu lăuntric de refugiu şi eu aparţin cu tot ce am de acest loc.
De ce încă există cutremure în faţa puterii “celor neştiute”?
Nu prea mai există. Am ajuns să ne cutremurăm în faţa golului, a nimicului. El ne invadează lent. Cele neştiute e bine să rămână neştiute, acea stare (cunoaştere) paradisiacă, când asemeni primilor oameni ne cutremurăm în faţa puterii “celor neştiute” şi aceasta poate transforma fiinţa în ceva incredibil de tainic şi frumos.
Unde se sfârşeşte călătoria? Care e începutul ei?
Nicăieri poate. Şi începutul este poate tot Nicăieri.
