În curând, va apărea un nou volum de poezie semnat de Şerban Axinte, intitulat “Păpădia electrică”, Editura Casa de Pariuri Literare, prefaţă de Radu Vancu. „Ceea ce surprinde și fascinează din capul locului în Păpădia electrică este naturalețea cu care Șerban Axinte își transcrie viziunile. Discursul său nu are nimic contrafăcut, strident, „literar”; din contră, poetul lasă impresia că nu face decât să repertorieze cât mai neutru, cu o precizie de grefier, o lume care i se oferă de-a gata și care, în ultimă instanță, îl cuprinde. E drept că asemenea fotograme, care nu pot fi captate decât în stări liminale, precum visul, hipnoza, beția sau demența, au un aspect halucinant și misterios, de underworld răsărit parcă din aburii alcoolului ori cufundat într-o memorie lichefiată. Numai că acest efect nu provine din anularea, ci tocmai din dilatarea percepției comune, din celulele surescitate ale retinei care descoperă nu atât o irealitate imediată, cât o realitate remixată, în care lucrurile pot fi şi aşa, şi altminteri. N-aş putea băga mâna-n foc că lumea i-a mai ieşit şi de această dată lui Şerban Axinte aşa cum a vrut. Poezia, însă – cu siguranţă.” (Andrei Terian)
„Şerban Axinte este, după cum ştie toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la Observator cultural, el este şi autorul uneia dintre cele mai ambiţioase sinteze recente – Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului românesc care merită cu prisosinţă o receptare en fanfare.
Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea ştie cine e criticul literar Şerban Axinte nu-i face un PR prea grozav poetului Şerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut şi la precedenta sa carte de poezie, Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut (Vinea, 2006) – recomandat de prefaţa empatică a lui Doris Mironescu, volumul n-a avut totuşi receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefaţă empatică, sperând din toată inima că Păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă.
(…) Păpădia electrică e construită din trei cicluri (ca şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis), intitulate decoct, bulb şi acele electrice; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt inervate de imagini remarcabile, deseori de-a dreptul memorabile – citez aproape la întâmplare: „să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă” (acele electrice), „ceva creşte acum din mine, / cineva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni. // aura / înfloreşte din bulbul creştetului meu / într-o uriaşă păpădie electrică” (păpădia electrică), „de ce îţi este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te poate atinge. // ce văd în tine, ce văd în tine, // un cimitir în care toţi dumnezeii pământului / şi-au lăsat morţii să înflorească” (de ce îţi este frică) ş.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumuseţe, cu care empatizezi instantaneu şi te fac să stabileşti cu textul de sub ochi acel contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiţie sine qua non a lecturii de poezie.
(…) Aşadar, dacă ţinem să-l etichetăm generaţionist pe Şerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepţia obsesiei pentru hapax-ul existenţial, nimic nu-l leagă de generaţia sa: nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic; or, după cum se ştie, atipicii sunt întotdeauna câştigători pe termen lung. (Radu Vancu)
