Prozatorul Dumitru Radu Popa, stabilit în New York din 1986, a publicat în toamna acestui an ediţia a II-a a volumului “Închide ochii! Povestea seminţei”, Editura Curtea Veche Publishing, singurul volum pentru copii scris de acesta. Cu ocazia promovării cărţii autorul a participat la două dintre atelierele „Micii bucătari”, organizate la Librăria Bastilia alături de Food Revolution România, ateliere care s-au adresat copiilor cu vârste între 3 şi 5 ani, iar micuţii au învăţat despre mâncarea sănătoasă prin intermediul poveştilor. Andra Rotaru a dialogat cu Dumitru Radu Popa, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Aţi publicat de curând, în România, volumul “Închide ochii! Povestea seminţei”, cu ilustraţii de Sasha Meret, Editura Curtea Veche Publishing, ediţia a II-a. Lansarea volumului a adus cu sine un atelier dedicat copiilor, în cadrul căruia au învăţat prin intermediul poveştii şi practicii, mai multe lucruri despre lumea înconjurătoare şi ei înşişi.
Da, cartea a apărut, de fapt, anul trecut. Dar în septembrie anul acesta, la atelierul co-sponsorizat de Editura Curtea Veche la librăria Bastilia, am fost într-adevăr impresionat de cât interes a putut stârni şi cum copiii, chiar de cea mai fragedă vîrstă, sunt atraşi de povestire şi de personaje. Fără îndoială, în formatul acestor extrem de bine-venite ateliere, micuţii învaţă o mulţime de lucruri despre ei şi lumea înconjurătoare. Şi, bineînţeles, sub supravegherea părinţilor, copiii au primit primul lor autograf pe o carte…
Micii cititori pot contribi activ la povestea care se derulează, pot colora ilustraţiile diverse ale volumului. Vă mai amintiţi astfel de cărţi de pe vremea propriei dvs. copilării care v-au marcat?
Într-adevăr, micii cititori au fost foarte activi la Bastilia, datorită punerii în scenă extrem de potrivite. Dar cartea în sine îndeamnă ea însăşi, aşa cum spui, la interactivitate. Ideea ne-a venit, desigur, din cărţile de colorat ale copilăriei, nu îmi amintesc un titlu anume acum. Sasha Meret a venit cu această idee de a pune ilustraţii şi pagini de colorat faţă în faţă, în carte. Dacă mă întrebi de cărţile copilăriei care m-au marcat cel mai mult, pot să-ţi spun că erau poveştile lui Ispirescu şi ale lui Creangă (chiar dacă mă înspăimântau căteodată), Buratino, Habarnam, Cepelică şi, când am fost puţin mai mare, neuitata Niels Holgerson a Sielmei Lagerloff…
Poveştile din volum au pilde pe care micuţii cititori le pot adăuga cunoştinţelor lor: cine sunt, ce sunt, ce poate fi mâncat, de ce poate fi mâncat, care sunt consecinţele…Nu cumva părinţii vor fi asediaţi şi de mai multe „de ce”-uri din partea copiilor lor după citirea acestei cărţi?
Părerea mea este că, oricum, copiii nu înţeleg decât un anume procentaj din întâmplările dintr-o carte care le este destinată. Dacă acea carte e într-adevăr bună, asta e de ajuns pentru ca ei să-şi poată construi o anumintă lume şi atmosferă în jurul personajelor şi împrejurărilor pe care le-au înţeles. Pentru restul, da, va urma pentru părinţi un inevitabil (sau mai multe!) „de ce?”. Nu e nimic rău în asta, dimpotrivă! Să nu uităm că întotdeauna cu un mare „de ce?” începe întreaga aventură a cunoaşterii…
Literatura pentru copii a prins contur şi în România, atât în formula clasică, a cărţii tipărite, cât şi în format digitalizat. Care este situaţia în America, care sunt tendinţele în educaţia copiilor?
Cred că România se mai află încă la vârsta de aur a cărţii, din acest punct de vedere. Eu sunt un mare adept şi apărător al cărţii tipărite, în concurenţa ei inevitabilă cu produsele digitale. Cartea se pipăie, se miroase, se poate, eventual, colora, are o căldură umană anume pe care noile produse cibernetice nu o au. Ea ajută la citit, la scris, la înţeles. În America, nu ştiu câţi copii mai posedă o carte, dar au cu toţii gameboy şi tot felul de alte jocuri electronice. Nu ştiu cât e de bine şi cât de formativă poate fi experienţa asta, în totala absenţă a cărţii tipărite şi frumos ilustrate. Dar sunt, pe semne, un iremediabil idealist!
Volumul este însoţit de o dedicaţie pentru Maya, fiica dvs. Care a fost motivul din spatele acestei îndrumări “Pentru Maya: Să nu uite româneşte!”
Fetiţa mea, Maya-Catherine, care îşi face acum Masteratul în literatură la Oxford, s-a născut la New York. Noi, părinţii, am vrut dintotdeauna ca ea să ştie româneşte, să-şi cunoască originile şi ţara de unde am emigrat. Când era mică, la culcare, îi spuneam mereu câte o întâmplare din Povestea seminţei, iar ea, după o vreme, închidea ochii… Când, mai târziu, am publicat „Închide ochii! Povestea seminţei.” i-am dedicat-o, pe bună dreptate, ei, ca să nu uite româneşte… Şi n-a uitat!
“Mai trist mi se pare că e atunci când cei răi, ca să te amăgească, se prefac că sunt buni…”, spune brotăcelul dintr-o poveste. Este acest volum folositor şi adulţilor?
E un volum care, paradoxal, se adresează în primul rând adulţilor, căci numai ei pot răspunde acelui „de ce?” pe care copiii îl vor întreba la fiecare pagină. De altfel, multe dintre cărţile pentru copiii din întreaga istorie presupun un adult ca intermediar şi da, se adresează în mare măsură, în mod egal poate, şi celor mari. Gândiţi-vă numai la „Prinţul fericit” al lui Oscar Wilde sau la „Micul Prinţ” al lui Exupéry…
Care sunt satisfacţiile pe care ţi le oferă scrierea unui volumul pentru copii?
În literatura mea de până acum această carte e, s-ar putea spune, un accident… Dar unul fericit. Nu am fost nicicând mai captivat şi mai mulţumit de mine decât atunci când am scris „Închide ochii! Povestea seminţei” E o senzaţie unică, irepetabilă, căreia uneori îi duc dorul!