Scriitorul Ştefan Ion Ghilimescu a trimis pe adresa AgentiadeCarte.ro un material rar cu prozatorul, eseistul, traducătorul din limba franceză, istoricul și criticul literar român Alexandru George (n. 6 aprilie 1930, București- m. 28 septembrie 2012, București). Alexandru George a debutat în presa literară la 39 de ani, în 1969, cu povestirea “Nocturnă”, tipărită în “Luceafărul”, iar editorial la 40 de ani, în 1970, cu volumul de povestiri “Simple întâmplări cu sensul la urmă” și cu eseul “Marele Alpha”, consacrat operei argheziene. A publicat: studii critice: Marele Alfa, eseu critic despre opera lui Tudor Arghezi, 1970 (ed. a II-a, 2005); Semne și repere, 1971; În jurul lui Lovinescu, studiu monografic, 1975; Mateiu I. Caragiale, micromonografie, 1981; La sfârșitul lecturii, I-III, 1973-1980; Caragiale, 1996; povestiri: Simple întâmplări cu sensul la urmă, nuvele, 1970; Clepsidra cu venin, 1971; Simple întâmplări în gând și spații, povestiri, 1982; Petreceri cu gândul și inducții sentimentale, povestiri, 1986; Pașii unui fantasticist. Povestiri, 2009; romane: Caiet pentru…, 1984; Dimineața devreme, 1987; Seara târziu, 1988; Într-o dimineață de toamnă. Cinci sau chiar șase personaje în jurul unui autor, 1989; Oameni și umbre, glasuri, tăceri, Ed. Polirom, 2003; Simplex, Târgoviște, 2008; publicistică: Capricii și treceri cu gândul prin spații, București, 1994; Pro libertate, București, 1999; În treacăt, văzând, reflectând, Târgoviște, 2001; Constatări în curs și la fine, Târgoviște, 2002; Litere și clipe, 2007. A îngrijit ediții critice, cea mai importantă fiind cea de Opere a lui Eugen Lovinescu. A tradus din Voltaire, Anatole France, Émile Zola, frații Goncourt, Rémy de Gourmont, Jean Starobinski, Jean-Pierre Richard, Salvattore Bataglia, Ph. Van Tieghem. Redăm integral dialogul purtat de Ştefan Ion Ghilimescu cu Alexandru George, în anul 2000:
Unele din paginile de contribuţii istorice, dar mai ales romanele dumneavoastră, în care inventaţi o formulă narativă vag proustiană şi memorialistică, lasă să transpară anumite evenimente pe care le-aţi trăit. Sunt, ca să zic aşa, urme ale unui travaliu memorialistic nedivulgat?
Nu intenţionez a scrie memorii, dar mi-am pus mult la contribuţie memoria în tot ce am scris şi o fac în continuare; în literatura mea de imaginaţie m-am servit de un anume depozit de lucruri trăite şi ştiute, care nu sunt la îndemâna oricui. Dar caracterul subiectiv, de multe ori confesiv al personajelor mele poate induce în eroare pe cititori, făcându-i să mă confunde cu „personajul care spune eu” (ceva totuşi diferit de mine). Faptul că am reuşit să-i înşel pe unii comentatori ai mei, graţie ficţiunii memorialistice, m-a consternat pe de o parte, dar m-a bucurat pe de alta, căci e, totuşi, vorba de o minciună artistică, ce se dovedeşte foarte bine jucată.
Aş vrea să vă rog să îmi vorbiţi despre familia dumneavoastră, despre atmosfera anilor patruzeci – patruzeci şi cinci, când se poate presupune un brio esenţial în viaţa dumneavoastră, deşi se pare că nu v-aţi bucurat atunci de o sănătate prea bună…
Familia mea, aşa cum am mai spus-o, era (căci nu mai există din ea nimeni) una foarte banală, de oameni care-şi duceau existenţa, bucuriile şi necazurile, într-o mediocră onorabilitate. Era familia obişnuită în societatea burgheză interbelică; nu am întâlnit în mediul meu personaje excepţionale şi doar foarte puţini inşi cu înclinaţii şi gusturi artistice. Eu sunt prima cioară albă din familie, dar aparenţele, ţinuta şi conduita mea au rămas mai mult ale unui burghez decât ale unui artist.
În perioada adolescenţei mele s-a instalat comunismul, după cei câţiva ani de război şi de mizerie postbelică. Societatea mea a fost grav avariată, dar nu nimicită, pentru că au rămas mulţi supravieţuitori care puteau fi persecutaţi dar nu total anihilaţi de această calamitate. Eu eram tânăr, stăpânit de gânduri negre, dar nu lipsit de o anume energie, care m-a ajutat să depăşesc momentele cele mai grele, anii până la dispariţia lui Stalin, care au fost de teroare maximă şi indistinctă. A fost însă şi o economie de forţe; un cunoscut al meu de la 19 ani mi-a spus zilele astea următoarele: Tu te-ai retras de peste tot şi te-ai înfundat în Biblioteca Academiei… De unde ai ieşit după douăzeci de ani!
… N-a fost chiar aşa. A trebuit să-mi mai câştig existenţa, acceptând slujbe inferioare, cu salarii mici, care abia ajutau familia mea să se menţină pe linia de plutire.
Ce datoraţi spiritului burghez în care v-aţi format?
O anumită mentalitate, o anumită conformaţie mentală chiar, pe care am dobândit-o prin modelare şi contrast, dar mereu după nişte repere vii. Familia mea, de oameni nu excepţionali, trăise realităţi, evenimente, îşi avea originile în trecutul secolului precedent, participase la războaie, trăise răzmeriţe, ocupaţii străine, cutremure şi mi-a transmis sporadic, fără o „expunere” anume, lucruri ce se întâmplaseră şi pe care eu le-am folosit în literatura mea şi în comentariile sau eseurile mele. (Nu le-am primit de-a gata, multe mi s-au părut contestabile, dar le-am dat în cărţile mele pentru că erau caracteristice pentru un personaj sau altul.)
În familia mea nu se vorbea nici de Kant nici de Beethoven, de Shakespeare sau de Descartes; nici măcar de Eminescu. Ai mei erau în majoritate oameni cu meserii prozaice, care apreciau reuşita socială după alte criterii decât o voi face eu când voi ajunge la vârsta lor. În schimb se vorbea admirativ de marii negustori din trecut, de Dancovici şi de Pavelescu (din familia căruia descindeau N. Paulescu şi poeţii Cincinat şi Ionel Pavelescu), de Martinovici şi Luca Niculescu, de Stancu Becheanu, de care astăzi nu mai pomeneşte nimeni, deşi a jucat un rol imens în viaţa economică a ţării pe vremuri.
Poate că pentru formaţia mea intelectuală ar fi fost mai bine dacă aş fi fost descendentul unui oarecare dascăl de liceu, care în modestia lui familială stă cufundat între dicţionare şi trudeşte la o traducere din Sallustiu. Poate, dar n-am avut parte de aşa ceva.
Către ce orizont se profila atunci cariera dumneavoastră?
„Cariera” e un cuvânt mare. Din punct de vedere social, eram un exclus, aproape un paria, se punea pentru mine şi pentru ai mei doar problema supravieţuirii. Chiar când am început să scriu, sau să mi se articuleze unele proiecte de acest gen, nici vorbă nu a fost să încerc să public ceva.
După moartea lui Stalin, „epoca reformismului hruşciovian” a adus un oarecare dezgheţ, repede curmat de evenimentele din Ungaria. Ce s-a întâmplat de fapt atunci? Ce făcea la momentul respectiv tânărul Alexandru George?
După moartea lui Stalin a avut loc un prim dezgheţ, foarte timid, şi bine supravegheat. Atmosfera a devenit mai respirabilă; atunci, câte un scriitor care făcuse rezistenţă chiar şi zece ani, ca Eugen Barbu, a apărut cu Groapa, iar altul care se dăduse cu regimul şi îşi câştigase o anume platformă de scriitor cunoscut, Marin Preda, a putut publica Moromeţii I, capodopera sa. În fine, altă vedetă a „noii literaturi”, care scrisese numai ticăloşii, Petru Dumitriu, şi-a concentrat eforturile încheind Cronica de familie. În acel moment am început şi eu să scriu, fără teama mare că manuscrisele ar putea fi socotite acţiuni subversive; e vorba de marele roman care, publicat în ’99 într-o versiune trunchiată, avea să se numească Oameni şi umbre. Ce a urmat, în ţară, mi-a spulberat pe moment orice intenţie de a-l prezenta vreunei edituri sau măcar de a-l încheia. L-am lăsat pentru aproape patru decenii, m-am abătut spre altele…
În anii ce au urmat acţiunii insurecţionale din Ungaria, cum spuneţi dumneavoastră nefastului eveniment, în România regimul lui Gheorghiu-Dej a pus pe rol o serie de procese politice, culminând cu cel al aşa-zisului „grup” Constantin Noica – Dinu Pillat.
Cum trebuie citită această epocă, pe care aţi traversat-o în calitate de martor, şi ce consecinţe a avut ea pe viitor asupra întregului climat politic şi cultural din România?
În mod neaşteptat, în timpul dezgheţului hruşciovian, s-au produs evenimentele din Ungaria, care au avut la noi în ţară efecte considerabile. Gheorghiu-Dej, speriat de ceea ce s-a întâmplat la Budapesta, a fost cuprins de groază şi a declanşat o represiune în… România, pentru a se pune în gardă de unele eventualităţi, dar mai ales pentru a demonstra Kremlinului că el e stăpân pe situaţie şi nu trebuie urnit din postul său. Au fost arestaţi din nou mulţi dintre cei amnistiaţi înainte, s-au intentat „procese” unor scriitori, s-au inventat victime. Au fost „bubuiţi”, cum se spunea pe atunci, chiar şi unii academicieni. E momentul arestării lui Şt. Augustin Doinaş, Negoiţescu, Ion Omescu, I.D. Sârbu, a lui Al. Ivasiuc dar şi a unor foşti elevi ai Şcolii comuniste de literatură în frunte cu Paul Goma, Aurel Covaci etc.
Dar atenţie! În ciuda arestărilor şi acţiunilor de intimidare, în mod ciudat, dezgheţul cultural a continuat, au continuat să vină filme occidentale, să se primenească repertoriul teatrelor, să se elibereze artele plastice din chingile realismului socialist. Şi lucrurile au mers aşa lent dar sigur, până la mijlocul anilor ’60, când intrăm în altă eră, consecutivă şi morţii lui Dej dar iniţiată chiar de el. Deşi nu am avut încredere în această liberalizare şi m-am temut să nu fie un obişnuit NEP, aşadar eu ezitam să intru în arenă, voi profita imens de marea schimbare.
Existenţa mea de om şi scriitor va deveni curând alta…
În recenta dumneavoastră carte de Reveniri, restituiri, revizuiri vă aflaţi în dezacord cu „reconstituirile” memorialistice ale unor „contemporani” care tind, apreciaţi dumneavoastră, să facă din oamenii acelei epoci „nişte strigoi nebuloşi sau nişte figuri de legendă înecate în convenţional”.
Necontenit am atras atenţia mai ales celor care n-au apucat vremurile acelea cumplite, că momentul preluării puterii de către comunişti şi instaurarea terorii sunt nu doar cele mai tragice din istoria poporului român, dar şi cele mai puţin cunoscute. Şi asta pentru că majoritatea martorilor (nu mai vorbesc de factorii de decizie) tac, dar şi pentru că unii au şi dispărut prin moarte sau emigrare – evadând, deci, în spaţii fără necazuri şi fără dureri, de unde uneori epoca aceea le apare doar sub forma tinereţii lor pline de entuziasm, de iluzii şi de mici năzbâtii. Că ea a avut ca urmare holocaustul roşu aproape că nu mai e pus la socoteală.
Absenţa sau sărăcia acestor mărturii a fost deplânsă de mine mereu, la un loc cu deformarea partizană ce se lasă surprinse în majoritatea divulgărilor, mergând până la falsificarea grosolană, scuzabilă doar prin erorile fireşti ale aducerii aminte. Dumneata, domnule Ghilimescu, te referi, cred, la ceea ce mi-a inspirat unele evocări ale doamnei Mioara Cremene într-o discuţie cu Mariana Şipoş. Domnia-sa afirma (printre mai multe informaţii preţioase, precum tot ce priveşte figura şi moartea lui Labiş) că aderenţa ei la comunism, adică la o doctrină teroristă impusă cu forţa de Armata Roşie de ocupaţie, s-ar explica prin ignoranţa naivă şi entuziasmul juvenil pentru o „idee” nobilă, când vârsta d-sale şi mediul intelectual de înaltă burghezie (ea fiind nepoata marelui gazetar B. Brănişteanu, care a murit exact în ziua proclamării Republicii, după ce a văzut ce se întâmpla în ţară cu libertatea presei) exclud această „naivitate”.
Debutul dumneavoastră tardiv, survenit în 1970, profilat pe fundalul crizei generale a literaturii de după război, datorează ceva, să zicem, „dezgheţului” de la mijlocul anilor ’60? Cum situaţi istoric acest moment? Cum arăta panorama criticii literare a acelor ani?
Sunt cel mai abilitat să vorbesc despre respectivul dezgheţ, pentru că eram pe atunci la mijlocul vieţii şi evenimentul mi-a schimbat viaţa, dându-mi posibilitatea să mă afirm larg ca scriitor. Nu a fost nici o farsă, nici o diversiune, a fost UN MIRACOL, de care au profitat şi viii şi morţii, şi uitaţii, dar chiar şi vedetele regimului, care s-au putut manifesta altfel decât ascultând de slogane şi slujind minciuna comunistă.
Dar lucrurile s-au petrecut treptat, după moartea lui Stalin, apoi în anii ’60 mai precipitat pentru ca la mijlocul deceniului VII literatura română să explodeze pur şi simplu, cam aşa cum s-a întâmplat după Eliberare, în anii ’90 – desigur acum îmbrăţişând totul. Eu nu m-am repezit să public, am crezut la început că e un simplu NEP, care va fi repede curmat. Dar văzând mai ales ce se întâmplă în poezie, unde cunoscuţi de ai mei (Leonid Dimov, Alexandru Miran, Mircea Ivănescu) debutaseră cu succes, mi-am zis că pot şi eu îndrăzni.
Ce „învăţăminte”, eventual, ar fi putut trage noii veniţi în literatură, sau chiar critica didactică şi obedientă a vremii din cărţile dumneavoastră de critică şi istorie literară: Marele Alfa (1970), În jurul lui E. Lovinescu (1975) şi Mateiu I. Caragiale (1981)?
Critica a acuzat o schimbare poate şi mai spectaculoasă. A apărut o nouă generaţie de critici în frunte cu Matei Călinescu, Eugen Simion, N. Manolescu, G. Dimisianu, Gh. Grigurcu, M. Ungheanu etc., care, cu tot partizanatul ei de grup, a avut o acţiune pozitivă. Toate edecurile comuniste de la Paul Georgescu la Ov. S. Crohmălniceanu şi de la M. Petroveanu sau Savin Bratu, ca să nu mai vorbesc de alde S. Damian şi Lucian Raicu, au servit literatura nou apărută, ori au valorificat ceva din trecut. Unii ca Vitner sau Savin Bratu au dat cu nasul în „noua critică” şi au adoptat-o ca pe o noutate. În fine, puţinii noştri marxişti, gen H. Wald şi I. Ianoşi, au lărgit conceptul şi l-au pus în concordanţă cu altceva decât jdanovismul ucigător dinainte. Eu m-am ridicat odată cu valul de după ’70 (în care s-au impus tinerii Al. Dobrescu, M. Iorgulescu, Marian Popa etc. în colegialitate directă nu cu leatul meu, ci cu I. Negoiţescu, C. Regman, N. Balotă, Şt. Aug. Doinaş, continuând critica post-lovinesciană pe care o reprezentau mai liber Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Caraion.
Eu m-am considerat, cu toată modestia, în continuitatea unei literaturi, făcând pe cât mi-a fost cu putinţă abstracţie de ce se publicase în comunism şi care părea că se şi uită treptat de cei interesaţi. Nu am putut face declaraţii deschise în acest sens şi a-mi divulga intenţiile. Ele au reieşit pentru observatori din ceea ce scriam, din subiectele alese de studiu (E. Lovinescu, Mateiu I. Caragiale, T. Arghezi etc.), din felul abordării şi, poate, dintr-o anume ţinută intelectuală, care făcea din mine un „anacronic” atât pentru cei de laLuceafărul şi Săptămâna cât şi pentru cei de la România literară.
Delirul naţionalist, ce a urmat din ’65 până în ’89, cu ecouri şi prelungiri până în clipa de faţă în mass-media, apreciaţi dumneavoastră undeva, a deturnat şi minat mai rău decât dogma marxistă cultura română. Cine se face vinovat, după părerea dumneavoastră, de o atare situaţie? Care sunt cauzele ei mai generale ori diacronice?
Delirul naţionalist nu s-a produs nici el dintr-o dată; a fost o consecinţă a depărtării PCR de Moscova care începuse înainte, pe vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, ba chiar de pe vremea lui Pătrăşcanu. (Aşa cum am mai spus, istoria acestui partid, care a început prin a fi o pură agentură moscovită, a fost dominată de ideea etnică, de impunerea treptată în conducere a elementelor româneşti. Că acestea au făcut tot atâta rău ca şi cele kominterniste, e altă poveste!)
Odată cu Ceauşescu naţionalismul a devenit cu adevărat delirant, înglobând formule tracice, dar şi voievodale (speculate şi de carlism) apoi pe cele militare (mai ales anti-sovietice, antonesciene şi anti-maghiare).
Iniţial, acest naţionalism, care vorbea de tradiţii strămoşeşti, de vatră, de străfundurile istorice, a prins la mai toţi intelectualii de mică cultură, dar şi la unii de nivel înalt (Şerban Cioculescu, Al. Paleologu, Al. Ivasiuc etc.), dar ulterior s-a văzut că e vorba de o simplă şi ordinară diversiune. Culturaliceşte vorbind, el a produs distrugerea pe o scară mai extinsă decât pe vremea lui Dej a monumentelor trecutului şi la exacerbarea pur verbală prin slogane, cântece şi manifestări de „mase”. Dar nu mai puţin, incoerenţa „ideologică” a lui Ceauşescu a făcut să scape unele lucruri bune cu care comuniştii rămaşi fideli „ideii” se laudă şi acum. În realitate, nici naţionaliştii comunişti, nici cei legionari n-au putut aduce nimica bun politicii sau culturii române, deoarece nu au adus nimica nou. Tot programul pozitiv al naţionalismului românesc se cuprinde în mişcarea de la 1848 şi el a fost îndeplinit punct cu punct, în condiţii istorice foarte diverse de Partidul Liberal şi de cel Conservator, cu varianta lor din Ardeal, Partidul Naţional Român.
Domnule Alexandru George, sunt intelectualii, fatalmente, nişte colaboraţionişti? Personal, m-am cutremurat citind în una din cărţile dumneavoastră „tableta” inspirată academicianului Alexandru Rosetti de I.V. Stalin, cu ocazia unei vizite făcute la Kremlin, şi publicată în Revista Fundaţiilor Regale!
Nu, nu cred. Şi istoria o probează. Dar la „colaboraţionism” nu trebuie trecuţi intelectuali care aveau anumite idei politice şi le-au văzut triumfând la un moment dat, ci doar aceia care s-au pus în slujba inamicului, a ocupantului (german în Primul Război Mondial, rus după cel de al doilea). Faptul că ai avut idei socialiste în tinereţe, după care ai fost un slujitor al lui Maniu, al lui Stere, al lui Carol II sau al lui Antonescu, asemeni lui Ralea, nu-ţi oferă cauţiunea morală să treci alături de Ana Pauker sau Kişinevski, Leonte Răutu sau Dej, atunci când ţara ta e îngenuncheată şi ocupată de ruşi.
Dumneata ai fost frapat de ceea ce divulg eu că a făcut Al. Rosetti; dar pentru mine, o lovitură la fel de năucitoare a fost în adolescenţă – ceea ce i-am văzut făcând pe M. Sadoveanu şi G. Călinescu, pe Camil Petrescu, scriitorul meu favorit, iar mai târziu T. Arghezi, care începuse prin a face „rezistenţă”, dar a uitat mai târziu şi s-a dat cu regimul în modul cel mai lamentabil.
(Eu am propus unor tineri să facă, după datele oferite de mine, o Antologie a ruşinii, texte de abdicare de la orice demnitate şi bun simţ, iscălite în acei ani de fruntaşi ai culturii româneşti. Efectul ar fi zdrobitor.)
Dar nu toţi „intelectualii” s-au comportat aşa; unii au luat atitudine împotriva comunismului, şi s-au păstrat într-o demnă rezervă dispărând fizic şi moral din ambianţa pestilenţială a epocii. Vocaţia intelectualului nu e de a trăda, cred că termenul e prea tare deşi e meritat în unele cazuri.
Nu vă încearcă uneori sentimentul că nu vă mai înţelegeţi contemporanii? La rândul lor, ce nu înţeleg aceşti contemporani în mod evident în felul dumneavoastră de a fi, de a scrie şi trăi istoria?
Depinde ce contemporani; eu am a face cu o arie restrânsă de intelectuali care mă cunosc esenţial din scris. Nu sunt un om politic, nu am reuşit să mă afirm ca gazetar (deşi cred că aş avea o oarecare vocaţie), nu sunt nici măcar un profesor cu audienţă. Sunt un scriitor vagamente cunoscut, nu sunt citit pre cât s-ar cuveni, dar o anume „imagine” a mea circulă în cercuri destul de largi. Aş fi fericit să văd citite şi comentate scrierile mele, cu atât mai ciudat de ignorate, cu cât eu scriu foarte simplu, accesibil fără nici o paradă erudită sau voinţă stilistică.
Cum vă consideraţi poziţia în literatura ultimelor decenii?
În momentul în care las aceste rânduri (2000), „opera” mea literară nu e chiar încheiată, doar perspectivele ce se pot configura… Cei care mă caută în vreo „istorie” apărută mai recent nu mă vor găsi (I. Rotaru) sau îmi vor recunoaşte un loc minim (D. Micu). Critica partizană şi cu pretenţii istorice (de tip Eugen Simion şi L. Ulici) nu-mi acordă de asemenea nici un loc sau unul pe o linie secundară, diferită de fluxul pe care ei îl socotesc „normal” al literaturii din ultimele decenii. Faptul că eu nu figurez în nici una din enumeraţiile curente printre prozatorii vremii este iarăşi grăitor. Pot numi cel puţin 10 reviste importante în care în ultimul sfert de veac nu mi-au închinat nici măcar o recenzie…
Ce pot spune eu, la rându-mi? Dacă ar fi să mă obiectivez la maximum, aş recunoaşte cel mult că m-am afirmat împotriva programului oficial comunist, cu idealurile lui de a celebra inferiorul şi virtuţile pretinse ale lumii de jos şi care au avut ca rezultat scoaterea la suprafaţă a tuturor gunoaielor cu veleităţi de creaţie şi a tuturor temelor populiste răsuflate. Ca traducător şi eseist am ales Europa şi am preconizat apropierea de ea, ca editor şi critic am luptat pentru valorile civilizaţiei şi culturii europene. În calitate de prozator m-am situat în acelaşi cadru, l-am folosit ca temă de inspiraţie, încercând să fac din însuşi actul de creaţie o temă în acelaşi spirit, evocând o lume şi depunând prin scrisul meu, nu doar prin „inspiraţia” mea, o mărturie.
