“Părinţii civilizaţiei au stabilit demult că fiinţa umană se poate emancipa doar în ţarcul strâmt al regulilor”

De curând, la Editura Brumar a apărut volumul de poeme „Medi, cu ochiul sticlos”, semnat de Marius Ghilezan. „Cartea, apărută în condiţii excelente, tipărită în policromie, conţine un jurnal poetic cu fotografii exotice, prin itinerarul iniţiatic al autorului. Medi este o vulturoaică, mai bătrână decât Big Bang-ul, care stă de vorbă cu puiul de lăstun, pasărea cea mai rapidă, despre energia vie. Piesa de rezistenţă a cărţii este un poem cosmogonic, în care poetul încearcă să-şi lămurească sieşi, deci şi cititorilor, misterul hexatetraedelor încriptate în templele antice, izbitor de asemănătoare, deşi la mii de kilometri distanţă unele de altele. Simbolul energiei vii este şi în ADN-ul uman, semn că viaţa este o acţiune soft de dincolo de înţelegerea curentă a umanităţii. Cartea este o pledoarie sinceră pentru natură şi o regăsire epistolară a Paradisului de lângă noi.”, a scris Cristian Alexandru pe BOOKiseala.ro. Andra Rotaru a dialogat cu Marius Ghilezan, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Volumul „Medi, cu ochiul sticlos”, Editura Brumar, 2012, e însoţit de fotografii realizate de Andrei Antică, Florin Mândruleanu şi de tine. Au fost mai întâi fotografiile şi au urmat poemele?

Aşa a fost. Mai întâi imaginea şi apoi cuvântul. Prin iarna anului 2012 am postat pe Facebook o fotografie a unui restaurant situat pe o stâncă răsărită din mare, de pe coasta  Zanzibarului, cu silogismul popular: „Cine a pus cârciuma-n drum / ăla n-a fost om nebun.” Am întrebat cine ar dori să se mute în Africa. Şi am primit peste o sută de comentarii, printre care şi ale unei prietene mai simandicoase: „păi, e nasol că acolo nu poţi face shopping”. Atunci am decis să trec pe curat simplitatea trăirilor mele din jungla ecuatorială, ca un elogiu adus eroilor cunoscuţi, anonimi, guvernaţi deopotrivă de absolutismul exotic.
În timpul redactării cărţii am observat că nu toate fotografiile mele au rezoluţia cerută de pretenţioasa grafie a pixelilor. Nu am vrut să folosesc imagini fără drept de autor care circulă liber pe internet. Pentru a face o treabă profesionistă, am scris unui  jurnalist care trăieşte prin Cambodgia.  Mi-a răspuns secretara lui. Chipurile, agenda domniei sale e prea încărcată pentru a-mi răspunde singur. M-a enervat ţâfna. Şi atunci am făcut o strigare prietenilor mei de aici sau de peste mări şi ţări. Florin Mândruleanu, Andrei Antică s-au alăturat imediat proiectului meu, fiind încântaţi să-mi cedeze drepturile de autor.

Imaginile şi poemele surprind frânturi din coloratura unor zone precum Filipine, India, Africa…Ce le leagă?

Cred că într-o altă viaţă am fost aborigen al îndepărtatelor ţinuturi dintre barierele de corali, unde vulcanii nu se odihnesc niciodată şi viaţa pulsează fără tensiometre şi alte făţărnicii, chipurile, civilizatorii. În apropierea localităţii Tagaytay din Filipine am avut odată revelaţia acelei existenţe trecute. Conduceam o Toyota Corolla. Eram cu nişte prieteni americani. Spre seară, când ne-am aşezat la cină, unul m-a întrebat de ce nu am ascultat ghidul când îmi indica sensul de mers către grădinile suspendate şi am luat-o într-o altă direcţie? Spre mirarea mea, nu-mi mai aminteam aproape nimic din discuţiile purtate în maşină. Cred că am plutit în reveria unui altfel de trecut. Eram convins că am mai fost odată acolo. După ce mi-am revenit din visare, mi-am dat seama că inconştientul sau altceva mi-au îndrumat paşii. A fost cea mai ciudată întâmplare din viaţa mea.

„Fructul regilor/ nu e de nasul/ mămăligarilor”

Aici am persiflat snobismul românilor care preferă să colinde Europa stadioanelor şi autostrăzile Führer-ului fără a înţelege semnificaţia profundă a civilizaţiei europene. Şi atunci am ales argumentul evadării. Asemenea acelui „pictor de geniu , /  cu a lui Vahine, / ridica pânzele corăbiilor / din Casa Plăcerii,/ aproape de atolul de coral.” În poemul „Ştefetă pentru Gaugain” am afirmat: „Putea fi burghez allumii pariziene servit de curteni, bunic bogat,/ a preferat, însă, să mute în Tahiti / vrerea mentorului: exotism prin pictură.” Mentorul său nu era nimeni altul decât Paul Gautier. Eu nu am avut în era socialistă mentori, aşa că am plecat de capul meu prin lume să descopăr paradisul, altul decât cel promis de profa’ de învăţământ ideologic. Ştii tu, chestia aia cu „proletariatul care se ridică la cer.”

În funcţie de zona geografică căreia îi aparţin, lucruri cu o încărcătură simbolică într-o parte a lumii sunt lipsite de orice conotaţie într-o alta.

Întotdeauna am iubit libertatea. Nu cea zidită în ordonanţe şi legi de calfele ce şi-au pus şorţuleţe doar pentru a fi cea ce nu sunt. N-am chef să mă supun unor ordini prestabilite de uzurpatorii de calităţi oficiale. Când grecii antici colorau statuile de pe Acropole, nu cred că aş fi fost nici printre şlefuitorii pietrelor, nici printre pictorii de ocazie, doar un adversar al lui Pericle. Un răzvrătit în agoră.  Libertatea mea e altfel decât libertatea lor. Aş trăi din canonul propriu între marea de jar şi vulcanii de corali. Dar mai am de formulat răspunsuri la certitudinle unei lumi asistate… printre amibe de celuloid şi plancton de spumă.

A existat vreun risc întrevăzut şi asumat în momentul conceperii volumului? Detaliile, „vivisecţiile de conştiinţă” cărora le este supus cititorul?

Poemul intitulat „Cosmogonie” este miezul din miezul volumului „Medi, cu ochiul sticlos”. Convingerilor mele, mărturisite în celelalte poeme, cum că există o singură formă de eliberare: prin artă, li se adaugă credinţa că omul trebuie să-şi recâştige „energia vie”, liberă în spaţiu, dar dijmuită de puterea celor care ne-au legat prin fire ca să ne contorizeze viaţa. Mai clar spus, nu e nevoie ca cineva să ne dea acces la resurse, ni le putem recupera singuri, prin voinţă şi descătuşare din Univers. Aşa cum mărturisesc picturile rupestre de pe piramidele antice. Mesajul meu e că există credinţă şi fără interpuşi, putere fără combustie industrială, programată de jucătorii de pe „Strada Zidului”, cum îmi place mie să numesc Wall Street-ul, mai neaoş.
Bănăţeanul meu Nikola Tesla (Nicolae Teslea, în original) a fost inventatorul wireless-ului încă din 1900. Investitorul J.P. Morgan i-a finanţat cercetările. El era mare jucător pe piaţa exploatării cuprului. Ajuns în atelierul savantului bănăţean, l-a întrebat de vreo trei ori unde se pune contorul. Tesla i-a răspuns mereu pe aceeaşi partitură: „nu va mai fi nevoie.” Iar după trei zile, laboratorul său de cercetare a luat foc. Încă o sută de ani cineva a venit mereu să citească şi să factureze contorul. Nu e o formă de control a existenţei?

„Nu iubim decât ceea ce îmblânzim”

Omului îi e frică de junglă pentru că s-a născut încătuşat. Cine dictează că nu trebuie să eliberăm fiara din noi? Poate am putea fi, graţie inteligenţei, regii junglelor, dar părinţii civilizaţiei au stabilit demult că fiinţa umană se poate emancipa doar în ţarcul strâmt al regulilor civilizaţiei. Eu cred că orice individ la naştere este înzestrat cu gena războinică, doar că anturajul, canonul, arbitrajul marelui Manipulator fac să înmoaie naturelul simţitor dar înţepător din fiecare. Crede-mă ca scorpion simt mai bine pornirile primare.
Poemul este o alegorie la adresa puterii impuse, nu liber alese. Orice despot vrea să fie slujit de animale îmblânzite şi această forţă se tot perpetuează până la nivelul de jos când fiecare individ, infuluenţat de Marele Manipulator, se crede stăpân în ograda sa de jivine şi astfel îşi exercită la micro puterea.

Cum pot mesajele din alte lumi, aparent exotice, influenţa structurile lumii în care trăim noi?

Folosind art-melo-terapia înţelesului profund al Universului.Adică mărturisind prin creaţie pe Dumnezeu.