Poetul şi criticul literar Şerban Axinte continuă serialul dedicat poeziei ultimilor ani cu un text despre volumele publicate de Teodor Dună până în prezent: „Trenul de treieşunu februarie”, Vinea, 2002; „Catafazii”, Vinea, 2005; „de-a viul”, Cartea românească, 2010.
„În poezia sa, Teodor Dună încearcă o situare în afara convenţiilor primare ale lumii. Procedează astfel în fiecare dintre volumele sale, dar ajunge la efecte poetice diferite. Toate acestea, unele adăugate altora, reuşesc să contureze o perspectivă insolită şi unitară asupra realităţii pe care o transformă vizionar pe măsură ce se stabileşte un raport de sens cu ea. Citite împreună, cele trei plachete publicate până în prezent comunică între ele, unele texte funcţionând ca nişte chei de lectură pentru altele. De pildă, penultima secvenţă a cărţii de debut anticipează întreaga problematică dezvoltată în volumul din 2010: „ne facem de-acum parastas de patruzeci de zile de şapte ani/ aducem moartea pe partea asta/ şi o îmbrăcăm în cuvintele noastre sugrumate/ poate de-aceea părem noi doar jumătate/ n-am avut niciodată curajul să fim pe de-a-ntregul vii/ sau pe de-a-ntregul morţi” (pe de-a-ntregul vii).
În trenul de treieşunu februarie (2002), convenţiile eludate sunt timpul şi spaţiul. De altfel, în prefaţa volumului, Mircea Ivănescu apreciază că lumea lui Teodor Dună este una în care „secvenţele temporale sunt comprimate, învălmăşite, capătă cu totul alte dimensiuni şi semnificaţii decât cele pe care le cunoaştem în propria noastră viaţă”. Distorsionarea tuturor fixităţilor creează o realitate nouă şi intensă. Coordonatele spaţio-temporale funcţionând după anumite legi profund subiective, obiectele îşi regăsesc coerenţa doar prin intermediul înţelegerii creatoare a poetului. Timpul ieşit în afara sa remodelează lumea din perspectiva absenţei sale. Tot ceea ce este viu este la fel cu tot ceea ce este mort, tot ceea ce a fost atunci este de fapt acum, tot ce e dincolo e şi dincoace. Iată adevăratele legi ale Kybalionului, adaptate unei lumi în continuă devenire. Mai sus amintita înţelegere creatoare are nevoie de un timp al ei ca să se manifeste. Iar acest timp de după timp nu poate fi generat decât prin parcurgerea milimetrică a uneia şi aceleiaşi bucle. Motiv pentru care, în Catafazii (2005), afecţiunea de natură neurologică funcţionează ca o metaforă sintetică pentru încercarea continuă de aproximare a unei dimensiuni personale. Dar ea se dispersează aproape oniric atunci când se încearcă transpunerea ei prin cuvinte. E nevoie, aşadar, de revenirea permanentă la aceleaşi gesturi. Ele, însoţite de vorbirea interioară, par să stabilească legături între lucruri situate simultan pe aceeaşi spirală, la adâncimi diferite, pe coordonate aparent îndepărtate. Senzaţiile organice ale neliniştii nu limitează imaginile, dimpotrivă, le expandează. Trupurile surprinse în materialitatea lor pot sugera transcendenţa, în ciuda imaginarului anatomic care leagă de regulă fiinţa de pământ: „sub acele înfiorări ale cărnii cu saliva curgându-i pe haine/ se legăna în mijlocul patului ca-n mijlocul mării. mâinile/ i se apropiau, se depărtau de parcă ar fi dansat/ un vals şi frica i se rostogolea/ pe sub cămaşă şi atunci îi lipseau două degete de la mână, mai avea o singură pleoapă cu care voia să se acopere/ pe de-a-ntregul”.
Corpurile par de multe ori materializarea unor gânduri. Se transformă din cauza amintirilor sau chiar a proiecţiilor despre viitor. Important este că această „bulversare” nu e deloc ostentativă. Degetul nu arată nici o clipă masca; naturaleţea derivă din mai sus amintita eludare a convenţiilor primare ale realităţii. Nici dualismul de esenţă al imaginilor nu e livrat ca fiind „de esenţă”, ci e pur şi simplu aşa pentru că răspunde firesc dimensiunii subtile autonome create prin cuvinte: „« acum vii cu noi să te ducem/ să dezgropăm din tine/ noaptea în care a nins/ şi să ne spui cum se face că chipul tău viu/ aduce aşa de mult cu chipul lui mort » şi-au intrat cu lopeţi cu sape/ şi-au început să lovească zăpada/ şi ea neclintită şi dedesubt nimic/ şi ei au văzut că nu era nimic şi au plecat/ doar zăpada a rămas acolo nemişcată/ fără strălucire aproape neagră”. Deloc neglijabilă e trama aproape narativă care ţine totul laolaltă. La modul simbolic, ea îşi găseşte un echivalent prin „pânza” ce traversează mai multe secvenţe de poem ca un decor reluat. Diverse scene stranii de familie în care apar tot felul de prezenţe la fel de stranii compun împreună nişte „istorii” ce sunt de fapt extinderi narative ale unor trăiri intense, adâncite în întunericul fiinţei.
În de-a viul (2010), convenţia la care se renunţă e însăşi percepţia subiectivă a lumii şi a sinelui. Fireşte că această strategie are drept efect final o intensificare a subiectivităţii: „când până şi camera devine prea mult,/ înfăşurându-se în jurul tău./când până şi patul devine prea mult,/ înodându-şi cearşafurile subţiate de piele./ când fiecare parte a camerei doare./ atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste/ marginea patului se întinde încet în toată camera”. Poetul interpune între sine şi posibilii „eu” un ca şi cum al percepţiei. Limita dintre fiinţă şi neant constă în chiar acest algoritm. Din acest motiv, trupul e expandat în obiecte sau încremenit în ele. Realitatea are multe etaje suprapuse şi toate corespund unor părţi ale „eului”. Cuvintele îşi schimbă încărcătura semantică în interiorul aceloraşi poeme. Modificarea sensurilor e analogă acestor etaje suprapuse. Forma goală ameninţă toate prezenţele. Le absoarbe şi le conţine. Această lume, conturată după criterii onirice, tinde totuşi spre o anumită soliditate, îşi caută reperele fixe. Şi de această dată, un fir epic cvasiinvizibil se insinuează ca să dea formă vidului, chiar dacă forma este, de fapt, o carcasă vie.”
Şerban AXINTE
Şerban, cred că dacă ai scrie zece-cincisprezece sinteze din astea excelente, ţi-ar ieşi o carte echivalentă pentru douămiismul poetic cu ce a fost „Poezia unei generaţii” a lui Ion Pop pentru şaizecism.
Radu, cam asta intenţionez şi eu. Momentan cumpun aceste mici sinteze, pe care ulterior le voi dezvolta. Important pentru această etapă este să găsesc cheia fiecărui poet în parte. Apoi o să-i pun să vorbească între ei. Mulţumesc mult pentru mesaj.
Constat că între tinerii scriitori se practică răsfăţul complezent. Riguros vorbind, ăsta nu e un articol (de dicţionar) bun. E doar meticulos. Asta nu i-o poate lua nimeni. Formula din titlu mi se pare adecvată pentru poezia lui Teodor Dună, însă în ce grad poezia lui Teodor Dună este, ea, adecvată realului (nu găsesc niciun cuvânt mai potrivit), nu ne spune domnul Axinte. Reveriile omului mort. Foarte bine. De acord. Întreb cu toată inocenţa:
1) Este Teodor Dună mort ? Senzaţia mea e că e cât se poate de viu şi de energic.
2) Au aceste reverii un aer individual pregnant ? Senzaţia mea e că nu, dimpotrivă, sunt o marcă a unei maniere.
3) E posibil să cultivi o aceeaşi poetică radicală în trei cărţi succesive ? Nici dacă eşti fantoma din Canterville.
4) Iese Teodor Dună din mantaua lui Ioan Es. Pop sau încă se foloseşte de ea ca să-i ţină de cald ? Răspunsul se poate da pe două coloane.
Acestea sunt întrebările capitale în ce-l priveşte pe Teodor Dună. Fără supărare.
N-ar fi mai bine, mă întreb şi vă întreb, domnule Axinte, dacă o eventuală carte despre poezia anilor 00 ar pleca de la o revizuire pe bune ? De la o revizitare corectă ? Ce văd eu aici e doar o cronică, nu una bună, din care lipseşte fraza de final.