La Casa de Editură Max Blecher a apărut, în colecţia “Plantaţii”, volumul de poezie “Bazooka Girl” de Constantin Abăluţă. „Pe vremuri exista un slogan, « mămăliga nu explodează ». Acum școlarii vor toți în Dubai și țopăie de colo până colo să nu înțepenească. Pensionarii au lansat moda cartoanelor atârnate la gât cu « Vrem eutanasiere gratuită ». Pe poetul român îl inspiră alcoolul, pe dictator, alfabetul surdo-muților. Numai Constantin Abăluță, care vorbea în șoaptă cu scaunul din mijlocul străzii sau cu nuca din șifonier, confesorul discret al obiectelor și a tot ce nu cuvântă și trece neobservat, acest domn, cu alura lui de sir englez cam scăpătat, urmărește câinele cu roți în loc de labe traversând strada printre mașini și scrie pe trotuar « viața – în curs de apariție »”, a scris Nora Iuga. Andra Rotaru a dialogat cu Constantin Abăluţă, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Piaţa Universităţii şi Fântâna sunt locuri în care un fin observator ar putea învăţa multe despre prezentul şi trecutul locuitorilor din România. Surprindeţi tipologii, limbaje, personalităţi etc.
Întâi de toate trebuie spus ca volumul Bazooka girl nu este un volum explicit protestatar. Textele sunt mai curând cele ce înregistrează gândurile şi sentimentele unui veşnic nealiniat. Societatea noastră, pe întreg parcursul vieţii mele, a fost una care nu te îndeamnă să pactizezi cu ea. Schimbările, câte au fost, au fost şi răsunătoare şi superficiale. Libertatea, în fapt singurul câştig real, a venit prea târziu pentru mine şi generaţia mea. Aşa că m-am simţit intrus şi înainte, mă simt şi după evenimentele din decembrie. Această stare lăuntrică favorizează observarea detaşată a tot ce este în jur. În ciclul Poetul şi Piaţa Universităţii am colat diversitatea : oameni, sentimente, absurdităţi, caractere. Poporul român e încă necoagulat în ceva plauzibil. În acelaşi timp el protestează, aşa cum poate, e nemulţumit, e conştient că ceva nu este în regulă.
Care sunt caracteristicile unei “urme”? Dar atunci când acestea fac referire la români?
Urmele (româneşti, dar nu numai) sunt ale unor fiinţe semi-inventate care circulă printr-un oraş absurd (de esenţă kafkiană), fac slalom printre atâtea realităţi contemporane, le dezvelesc urâţenia dar, în cele din urmă, devin complicii lor. Urmele verzi închipuie complicitatea permanentă instaurată între victimă şi călău, între noi şi EI (O, acel pronume personal care-a desemnat întotdeauna tagma conducătorilor şi împliatorilor, de unde şi celebrul banc socialist : Dă-i încolo cu ploaia LOR !)
Există şi spaţii între două urme.
Da, polisemia e activă în tot volumul meu. Da, între urme ar exista spaţii de salvare. Înregimentarea impusă s-ar putea rupe cumva. Dar uite că urmele apar iarăşi doar câţiva metri mai încolo. Ele seamănă cu tălpile umane, dar nu-s ale noastre. Sunt pur şi simplu pictate de primărie, chipurile în cadrul unui program european artistic şi educaţional. În anume locuri ironia atinge cinismul.
Schimbările rapide şi gesturile care vin în prelungirea unor stări de alertă şi conflict schimbă mentalităţile de la o zi la alta. “lozincile se schimbă ca răspuns la noile realităţi”, scrieţi. Labilitate socială?
Labilitatea este caracteristica celui ce trăieşte de pe o zi pe alta. Manipularea este şi ea sursa a multe schimbări. După 40 de ani de comunism, aceleaşi servicii secrete s-au rafinat atât de mult încât întorc chiar gândurile cele mai oneste spre ură inter-umană, spre ceea ce s-ar putea numi, ajustând puţin o celebră lozincă bolşevică, mârşăvia de clasă.
Prima parte a volumului consumă un dialog între Poet şi Piaţa Universităţii. Ocoleşte acesta unele răspunsuri? Ar putea accepta să răspundă la toate?
Revin la primul meu răspuns : după mine, volumul nu are decât tangenţial conotaţii politice. El îşi propune obiective uman-spirituale. Efecte lirico-epice, insule de duioşie ori cinism constituie materialul din care se construieşte textul şi din care, în fond, suntem constituiţi noi înşine. În acest sens, cartea are sinceritatea unui jurnal, a consemnărilor umorilor zilnice.
Care e rolul Bazookăi Girl în zilele de acum?
Bazooka Girl este un exponent al vieţii umile şi neştiute (ignorate mai ales), al celor rejectaţi de societate, al marginalilor care ascund totuşi într-înşii rezerve de omenie şi sfiiciune. O duioşie frustă (ca să inventăm un oximoron) ar fi poate expresia adecvată sub care ar intra şi tanti Milena, ca şi, desigur, actantul Buricel.