Joi, 25 octombrie 2012, ora 18:30, în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere din Bucureşti va avea loc o nouă ediţie a Cenaclului Universitas. Invitaţi: Paul Vinicius şi Adrian Pârvu, care vor citi poezie.
“În 2011, adică după aproape un deceniu, Paul Vincius a publicat la Editura ,,Tracus Arte’’ volumul de versuri intitulat Liniştea de dinaintea liniştii. Cartea este structurată în şapte cicluri (,,vizuina incertă’’, ,,ninalbertanina’’, ,,despre tu’’, ,, semne de carte’’, ,,semne de pământ’’, văraiul – în şapte tablouri sepia’’şi ,,insaţiabil instant instabil’’) la care se adaugă poemul cu statut de epilog: ,,mi-am dorit să rostesc un poem/ pentru surzi/.şi l-am rostit’’.
Adept al poeziei directe, în care se renunţă la orice cifru în favoarea unei totale transparenţe a mesajului, Paul Vinicius propune, în această carte, o viziune ,,realistă’’ despre infernul existenţei, o viziune dependentă, în aspectul ei oscilant, de revolta cu semnificaţii variate şi de scepticismul trăit sub presiunea prezentului cenuşiu, chiar mizerabil, şi a existenţei contrariate de o enigmatică ostilitate.
În amarele sale confesiuni, elementul autobiografic este nucleul unor scenarii ţesute în mai multe registre , ce ţin de eşecul existenţial, de inadecvarea la o lume în care subiectul liric se simte derutat de regulile ei absurde şi care nu pot fi învinse decât prin eschive – unele dintre ele, clovneşti – menite să înceţoşeze, atât cât se poate, evidenţa lor negativă.
Aflat mereu în căutarea liniştii de dinainte de ,,linişte’’, poetul trăieşte o continuă stare de combustie lăuntrică, o continuă polemică cu sine, pe care o îndură sub diferite măşti: masca tragică, mascaautoironiei (,,păi/când m-aţi văzut pe mine/cărându-mi în spinare sistemul nervos/ca pe un beţivan de frunte/al urbei/nereuşind să-mi nimeresc/casa?// ruşine
să-mi fie.’’p. 20), masca omului revoltat (,,şi uite de ce nu mă mai liniştesc şi eu/şi de ce/lucrurile merg prost/interminabil şi prost/peste poate/pe aici/ prin viaţă’’; p.16), masca sarcasmului (,,dar hai să dăm o turnură/un picuţ mai veselă/ existenţei mele de rahat;// la aproape 54 de ani/a fost musai/să bag puţintel aspiratorul/prin propria-mi viaţă.//Am găsit acolo/(în sacul cu murdării)/nenumărate statui ale lenii/prieteni cam şifonaţi/şi femei penticostalo-fatale/care ar fi trebuit de mult cârpiţi.// Am găsit acolo/lucruri care de care mai scandaloase/şi un aer cam prea vesel/pentru situaţia de fapt – 38) sau aceea a omului ce percepe realitatea cu silă şi dezgust:,,eu am zis numai/că nu-mi place unsoarea acestei dimineţi/untura acestor ziare/grăsimile acestor proşti/burţile acestor miniştri/(…)/şi tot aşa mai departe/până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii/unei ţări trândave/şi năpădită de grăsime/(…)/ şi/în definitiv/toată grăsimea/ care mi s-a depus pe creier –/ începând de la născare’’… [fragmente din ,,Discurs împotriva împrejurul şi dedesubtul acestei pete pe creier (cântec patriotic )].” (Mircea Bârsilă)
„Bizar, ameţitor, greu de situat, Adrian Pârvu, debutant în al şaselea deceniu al vieţii, este un ziarist care a cochetat multă vreme cu lirica. Primul lui volum, Poetul, vărul şi poporul, Editura Tracus Arte, are o structură curioasă, violent duală.
Numai că poemele celor două cicluri, complet diferite ca intenţii şi mijloace, nu sunt grupate fiecare în zona lor ci aşezate alternativ. Astfel cititorul trece, ca popa de pe podul lui Păcală, de la călcătura tare a unor texte prozaice, vag revoltate, bine înfipte în realitate, amintind şi prin scriitură profesiunea autorului, la cea moale: poeme metafizice intitulate „Căderile” şi numerotate de la I la XXI (câte secole de la Hristos, nu-i aşa). Aceste fiind, după cum autorul anunţă explicit, interpretări laice ale textului biblic. Deşi „laice”, versurile au tonul este al „originalului”: „Când a căzut a doua pecete/ a doua făptură vi a glăsuit zicând: / Vino şi vezi!/ şi un alt cal,/ un cal roşu s-a arătat, şi a primit o sabie cel ce sta călare,/ să ia pacea de pe pământ” etc. În ele avem mai curând o fascinaţie a incantaţiilor decât o interprtetare a scrierii sacre.
Care este adevăratul Adrian Pârvu? Amândoi, desigur. Chiar dacă, puse sub două heteronime, cei doi poeţi pe care îi adună cartea ar putea lesne trece drept persoane diverse. Pur şi simplu, omul e bivalent şi îşi lansează în explorarea sinelui două expediţii diferite în direcţii opuse dintre care una „La marginea incompatibilă a poporului său” iar alta spre sinele mistic.
Care e mai bun poet? Eu îl prefer pe primul, cel care scrie „cu personaje” recurente: poetul, vărul şi, mai ales, poporul – „frumos mai era şi poporul poetului”, zice în derîdere Pârvu. Acesta e un poet, cu energie şi umor, cu priză şi la realitate şi la text. Celălalt, metafizicul, nu poate fi însă ignorat. Deşi „E mult mai preţios, mai auriu poetul/ mort decât poetul viu”, le urez ambilor viaţă lungă în acelaşi trup în care, pentru că trebuiau să poarte un singur nume, li s-a zis Adrian Pârvu„ (Horia Gârbea)
