Poetul şi criticul literar Şerban Axinte continuă serialul dedicat poeziei ultimilor ani cu un text despre volumele publicate de Rita Chirian până în prezent: „Sevraj” (2006), „Poker face” (2010) şi „Asperger” (2012).
Rita Chirian a găsit în formula „poker face” o metaforă sintetică potrivită pentru scrisul său de până acum. Se ştie, un adevărat jucător de poker nu-şi trădează niciodată emoţiile. Bucuria sau panica pot fi indicii excelente pentru adversari, indiferent dacă subiectul în cauză s-ar trăda cu adevărat sau doar ar încerca să-şi disimuleze stările. Asta nu înseamnă că acesta joacă mai puţin tare sau mai puţin implicat. Tot astfel, poeta îşi deconstruieşte subtil torsiunile interioare prin notaţii aparent impersonale, transcrise uneori la persoana a III-a ori disipate în povestiri cu tramă comună.
În Sevraj (2006), povestirile din oraşul b induc senzaţia unei stări de asediu omniprezente ce modifică prin natura ei acaparatoare esenţa tuturor prezenţelor şi raţiunea actelor lor. Rita devenită personaj împrumută ceva de la toţi „agenţii” violenţei, familiari sau, dimpotrivă, necunoscuţi, ascunşi: „mama mă strânge în fiecare/ dimineaţă, grijulie în buclele ei efemere, sau mă coace în cozonacii ei/ fără ou, tată mă ia în pachetul lui de ţigări proaste, mă fumează/ preocupat, soră-mea mă înmoaie în borcănaşele ei mirosind a ciment/ şi ciocolată şi apoi mă întinde peste pielea ei,/ soră-mea e atunci frumoasă ca iarba” sau, anterior, „vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomant/ şi zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate/ simţeam saliva animalelor mute. în acelaşi timp, oraşul b se scutura/ de mine ca un câine ud”. Când eşti „adus” în toate şi, în acelaşi timp, refractar la tot, scurtcircuitul inevitabil nu are cum să nu afecteze întreg „mecanismul”. De aceea, aparenta „bunăcuviinţă” a mediului lezează spiritul celei care tinde spre o anumită normalitate, dar prin desfidarea a tot ceea ce înseamnă clişeu sau act gratuit. Şi totuşi, furia e controlată, frica e difuzată în neacceptările inhibate ale conformismelor de fiecare zi.
În poker face (2010) discursul poetic se radicalizează, devine mai alert, trama narativă e contrasă în fraze mai scurte ce favorizează desele schimbări de ritm. Se simte parcă o nerăbdare în clasarea a tot ceea ce vine din exterior, cu un plus balans etic abia sesizabil. Lumea nu poate fi resimţită decât în răspăr cu propria fiinţă, care e în continuu asaltată de bruiaje iritante. Emoţiile par expulzate cu o virulenţă piezisă, tensiunile reţinute ale Sevrajului fiind aici lăsate mult mai libere, pentru că se urmăreşte un efect mai acut, mai brutal. Există, deci, un mai mult decât tumultul ordonat doar după principiul acumulărilor de spasme consecutive. Limbajul are un aspect mai frust, mai transparent, deşi menţine genul de metaforă exersat anterior, adică sinteza dintre ceea ce numea plastic Al. Cistelecan într-o cronică, „metafora de învăpăiere” şi cea de “atrocitate grotescă” (Madrigaluri exasperate, „Astra”, nr.1, 2011). În plus, se insinuează şi tema spitalului, a traumei concrete, carnale, a pulsiunii mentale delirante, toate acestea dezvoltate mai clar în
Asperger (2012). În acest al trilea volum, „demonii contradicţiei aluzivi” dispun foarte multe scene antagonice în „tablouri” unice. Se obţine un efect de sinteză între narativitatea poemelor din cartea de debut şi dinamica eficace şi virulentă experimentată în placheta publicată cu doi ani înainte. Poveştile vin însă din off, nu se insită decât pe efectele lor pentru că restul nu e important de transcris în poeme. Aşadar, trama narativă vine acum dintr-un hiperspaţiu al acestei lirici bine articulate, concentrate, directe, fără tranzitivităţi inutile, totul expulsiv şi angajat: „& aud la tv: un tigru siberian evadat de la zoo/ îi văd nările deschise larg bat din palme/ alerg cu el/ urc munţii îmi julesc genunchii/ oricât m-aş strădui n-am agilitatea lui/ aruncăm uneori o previre în urmă/ iarna n-o să fie grea&/ studiile spun că numai ursul polar/ poate să doboare un tigru/ şi acum chiar am nevoie să cred/ totul”. Limita e dizolvată mental prin succesive intrări şi ieşiri din biografie, prin angajarea eului la un sprint hotărât de la o condiţie existenţială la alta. Rămâne neschimbată expresia feţei. Rigidă şi osificată, aparent de neclintit: „& singurul răspuns e nu/ când se aprind filamentele nu e mai multă lumină/ mediul e saturat/ suntem în gogoaşa densă a unei supernove/ natural, culoarea depinde de proporţii/ tu nu roşeşti niciodată/ mie/ nu mi-e frică de oameni”.
Jucătorul de poker mizează totul nu pe o carte anume, ci pe joc. Iar jocul e acest show solitar trimis în interior, într-un alt off al fiinţei sociale a poetei, de unde îşi permite să strige orice, să fie exasperată şi să expulzeze nihilograme, fără să i se zbată nici un muşchi al feţei.
Şerban AXINTE
e foarte bine că faci sintezele astea. reușești să extragi și să pui în lumină chei de lectură, imagini și obsesii care traversează cărțile unor poeți trecuți de ezitările și impreciziile începutului
@) Serban Axinte
Excelenta initiativa. Felicitari, spor si bafta!
@ mr. kalm si Liviu Antonesei
Vă mulţumesc foarte mult. Sper să iasă în final o lucrare cât mai cuprinzătoare, cu multe provocări.