Poetul şi criticul literar Şerban Axinte continuă serialul dedicat poeziei ultimilor ani cu un text despre volumele publicate de Dan Sociu până în prezent: Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, Iaşi, Junimea, 2002; Fratele păduche, Bucureşti, Vinea, 2004; Cântece eXcesive, Bucureşti, Cartea românească, 2005; Pavor nocturn, Bucureşti, Cartea românească, 2011; Poezii naive şi sentimentale, Bucureşti, Cartea românească, 2012.
„Poezia lui Dan Sociu s-a lăsat caracterizată până în prezent prin formule de genul: „biografism auster”, „fragilitate existenţială cu oroare de spovedania sentimentaloidă” (O. Nimigean), „nihilism minimalist” (Ştefania Mincu), „autenticism” în corelaţie cu o anumită „disciplină absurdă a existenţei” (Octavian Soviany), dezavuarea opţiunilor retorice, dar, „înregistrarea crudă, neconvenţională a unei crize” (Bogdan Creţu). Personal, cred că poezia lui Dan Sociu are valoare tocmai pentru că răspunde doar la un nivel epidermic caracterizărilor citate mai sus. Fireşte, tot ceea ce ţine de acest spectru autenticisto-minimalisto-mizerabilist provoacă, intrigă, scoate cititorul din inerţie şi îl seduce imediat. Poezia este, în această primă fază, ieşire din blocajul şi conformismul expresiei, totodată, ruptură de schemele mentale previzibile ce favorizează percepţia nudă a realităţii. Dar, dincolo de aceste strategii de conectare la „realitatea reală”, se insinuează un tip de sensibilitate paradoxală, care ar fi fost imposibil de pus în evidenţă fără acele visceralităţi nereprimate, expulzate convulsiv ca răspuns la disfuncţiile lumii.
În Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002), emoţiile umane fireşti sunt mascate printr-o formă de cinism care, în cele mai bune poeme, e depăşită şi ea prin tot felul de revelaţii ingenue. Din acel moment „istorioarele” ce frizează banalul devin impetuos necesare. Fără ele nu ar fi deloc convingătoare acea claritate contrastivă din finalul poemelor: „şi noaptea când mă apuca foamea stăteam în chiloţi/ în bucătărie şi mâncam borş cu ceapă hop anxietatea dacă ar intra acum cititorii pe uşă/ şi te-ar vedea/ aşa că n-am scris până acum mai nimic/ pentru că ştiu eu cum e cu poezia/ şi cum se uită ea la tine când te plimbi prin casă-n chiloţi” (vodcă sau vin) sau „în fond totul se explică prin dorinţa/ simplă/ omenească a unui păduche însingurat/ de a sărbători crăciunul cu noi” (fratele păduche).
În ciclul Sociu bătrîn din Fratele păduche (2004) grimasa persistentă e consecinţa cinismului suportat ca pe o fatalitate: „am 25 de ani şi mă simt terminat/ iliescu are 75/ şi zîmbeşte”. Într-un alt text, poetul încearcă o detaşare de sine şi izbuteşte o confesiune la persoana a treia: „la douăşcinci/ în viaţa lui au intrat ambulanţele/ facturile/ fracturile/ şi până acum/ n-a avut/ nimic/ important de spus”. Tot în acest grupaj poate fi întrezărită şi tema paternităţii, pe care scriitorul o va explora mai pe larg în Cântece eXcesive (2005). Al treilea volum impune la un alt nivel acelaşi gen de sensibilitate paradoxală la care am făcut deja referire. În primă fază, jurnalul matrimonial din Love quarantine face dovada că în izolarea domestică miracolul poate să existe: „dacă ieşim din cameră/ lăsăm radioul deschis/ şi ea crede că suntem cu ea/ nu e nici o problemă/ şi nouă ni s-a făcut la fel/ duminica trecută/ de exemplu/ dădeau slujba/ şi nenea teoctist/ avea o zdrăngănică/ exact ca a noastră!/ şi toate minunile astea/ vor fi şi mâine aici!”. Registrul se schimbă oarecum în cel de-al doilea ciclu, acolo unde se regăsesc grupate cam toate caracteristicile poeziei lui Dan Sociu. Personal cred că minimalismul e în acest caz doar o cale de a impune credibil tensiuni maximale, indiferent dacă unele derivă din conştientizarea singurătăţii absolute: „toată mizeria creierului ăsta/ a început/ odată cu prima masturbare curată,/ fără vinovăţii, / fără frică, pentru că/ tocmai descoperisem/ că nimeni nu poate şti/ ce-i în mintea mea,/ nici părinţii,/ nici dumnezeu” sau dacă altele par nişte replici descurajate la suferinţa neînţeleasă de societate ce poate fi ghicită în spatele gesturilor extreme: „beau pentru cei doi adolescenţi/ care s-au aruncat, îmbrăţişaţi,/ de pe un bloc din Craiova./ înainte de a/ aluneca în statistici/ şi-au ars buletinele,/ certificatele de naştere/ diplomele de bacalaureat./ Şi, desigur, poliţia şi presa/ au tras, imediat, concluzia/ că sunt satanişti”. De asemenea, poezia lui Sociu regândeşte ideea de livresc. Textul său include reflecţii de lectură decelate complet, depăşite, integrate experienţei în desfăşurare. La fel, scenele de viaţă intermediate de media intră în balans cu experienţele personale, astfel încât, tot ceea ce vine din exterior şi nu-i aparţine de drept înseamnă, până la urmă, tot experienţă personală: „când s-a născut Ioana/ pe 14 decembrie, la ora 13,/ americanii arătau prima înregistrare/ cu despăducherea lui Hussein/ proaspăt capturat într-o grădină de curmali/ înfloriţi/ în decembrie”. Poemul Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă e dovada clară că eticheta de mizerabilist nu e doar restrictivă, ci şi de-a dreptul falsă. Vorbesc şi în acest caz tot despre acea frumuseţe paradoxală menită să echilibreze unele tensiuni paroxistice. Nimic murdar în aceste versuri în care bucuria şi fericirea şi, la sfârşit, nostalgia, pot fi înţelese ca decompensare: „într-o seară am cărat cu nevastă-mea/ zece găleţi cu căcat –/ cred că din 98 nu ne-am mai simţit/ unul lângă altul atât de bine:/ vomam şi râdeam, râdeam şi vomam, […]/ Apoi, pe nespălate – cum se şi face/ după zdrobitul strugurilor, după înmormântări/ sau după lucrările cu vidanja –/ pe nespălate am făcut dragoste-n draci/ şi din întuneric ne fixau ochii albaştri/ ai fetiţei noastre –”. Cu gura uscată de ură aduce iarăşi o radicalizare. Limbajul frust, percutant, fraza mitraliată pregătesc terenul Cântecelor eXcesive, acolo unde toate secvenţele înseamnă împreună proces, ruptură, continuare, revenire, agitaţie extremă. Povestea personală are prioritate, nu mai contează nimic în afară de scenele rememorate ce interferează cu preocuparea imediată, „alarma continuă”, ce se impune cu forţa şi exasperarea maximei necesităţi.
Pavor nocturn (2011) este un volum mai puţin seducător la o primă lectură pentru că nu mai mizează pe acel biografism acruaşant. Este în schimb mai subtil, cu o bătaie mai îndepărtată. Textele par să prefigureze un exerciţiu de înţelegere a mai multor realităţi psihologice proiectate simultan. În spatele acestui „studiu de caz” mutifaţetat se simte neputinţa revenirii în torentul vital, compensată însă de o mult mai intensă trăire a realităţii parabolice indirecte: „crocodilii,/ după ce-şi trag prada în apă, o ascund în câte o/ grotă de sub mal, o lasă acolo, sfârtecată, dar vie/ şi se întorc după ea când le e foame. Imaginează-ţi/ că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul”. Ceea ce rămâne neschimbat în poezia lui Dan Sociu este tocmai frumuseţea „la limită” ce vine dintr-o decompensare a trăirilor interioare extreme. Volumul Poezii naive şi sentimentale (2012) nu e altceva decât confirmarea acelei tânjiri spre echilibru (chiar dacă trucat, dar cultivat cu stăruinţă) din dorinţa de a se restitui sieşi în povestea sa primară şi, de ce nu, senină, aidoma unui călugăr Zen care are şi el, fireşte, istoria lui în spate.
Şerban Axinte