Selecţie de Daniel Cristea-Enache din volumul „Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări” de Alex. Ştefănescu, ediţia a II-a, cu viniete de Florin Ştefănescu, Editura Curtea Veche, 2011.
La Belgrad, în 1982. Nichita Stănescu este sărbătorit, la un restaurant din centrul oraşului, de o mare mulţime de admiratori sârbi (unii dintre ei au învăţat limba română numai ca să îi poată citi versurile), cu prilejul primirii Premiului Cununa de aur al Festivalului de Poezie de la Struga. Sunt şi eu prezent. La un moment dat, un chelner îi aduce poetului un telefon cu un fir lung, spunându-i că îl caută cineva din România. Nichita Stănescu ridică receptorul:
– Da, Dora.
–…
– Sunt cu prietenii.
–…
– Dar n-am băut nimic.
–…
– Nu vreau să te superi, n-am băut.
Convorbirea se întrerupe. Nichita Stănescu aşază trist telefonul în furcă.
– Ce s-a întâmplat, bătrâne? îl întreabă Adam Puslovič. Te-a certat?
– Că m-a certat – răspunde Nichita Stănescu, pe un ton plângător – nu-mi pare rău. Dar să mă facă ea de râs pe liniile internaţionale…
*
Tot în 1982. Sunt, împreună cu Domniţa, acasă la poet, în locuinţa sa din Piaţa Amzei. Nichita Stănescu are un picior în ghips şi, ori de câte ori trebuie să noteze ceva, foloseşte ghipsul ca pagină de agendă.
Ne arată colecţia de piuliţe de aramă şi, în continuare, colecţia de fiare de călcat. La un moment dat comentează un meci de fotbal pierdut de România.
– Sunt supărat pe fotbal. Ca pedeapsă, m-am hotărât să-i spun, timp de o lună, „botfal”.
