La Casa de Editura Max Blecher, în colecţia “Plantaţii”, a apărut volumul “Dmitri: uite viaţa” de Dmitri Miticov.
„Mircea Ivănescu îmi spunea, după ce văzuse City of Angels, că Nicolas Cage joacă, atâta vreme cât trebuie să întruchipeze un înger, ca și când ar avea faţa ecranată de un perete gros de sticlă. Așa încât emoţia genuină a îngerului care se îndrăgosteşte ajunge la noi intensă, dar rece. Ca și îngerul jucat de Cage, și Miticov interpune între emoţiile violente ale copilăriei recuperate afectiv și noi – ba chiar între emoţiile lui și sine – o placă transparentă cu menirea de a le diminua temperatura afectivă. Deseori, placa aceasta capătă concreteţea rece a monitorului: « Au fost zile întinse la umbra unor sentimente puternice / pe care le-am tras după noi peste tot / pînă cînd a venit depresia să facă din ele / un videoclip pus pe facebook ». E drept, prefer poemele în care, pe neașteptate, ecranul dispare, iar dialogul cu imaginea tatălui dispărut (marele înger absent al acestei cărţi) transmite direct emoţia, cu forţa unui punch în stomac: « Sunt zile în care nu mă gîndesc la tine deloc, / dar ele trec repede și imediat ești aproape din nou / și atunci crește în mine bucuria / celui care își mișcă degetele de la picioare prin aer / cînd simte vîntul dimineţii înfășurîndu-le / înainte de a deschide ochii / să-și privească picioarele amputate ». Cu astfel de punch-uri câștigă boxerii de top meciul.” (Radu Vancu)
„Succesul de care s-au bucurat textele lui Dmitri, încă înainte ca ele să fie strânse într-un volum, ţine de capacitatea acestui autor de a pune în scenă o lume, și mai puţin o semnătură. « Ne-au spus disperare și frică / și am început să căutăm sinonime și rime, / dar într-o zi mîinile rămîn suspendate / deasupra tastaturii, / creierul trimite comenzi în direcţii greșite / și nici măcar nu știm / cît ar putea să dureze » scrie Dmitri atunci când are nevoie de un punct de pornire (sau de încheiere) pentru jocul său existenţial. Dar greutatea versurilor sale vine din echivalenţele pe care el reușește să le creeze între secvenţele îmbibate de realitate și momentele de conceptualizare a afectivităţii, cum se întâmplă în fragmentul pe care tocmai îl pomeneam, dar și în aceste perechi de versuri de 15 şi 16 silabe: « și se sparge în puncte și linii albe și alte / semnale trimise cu scopul precis de a şterge / fotografia unui bărbat care-și ţine copilul / de mînă pe terasa unui bloc de zece etaje. »
În plin crepuscul al vedetismului de toate felurile (inclusiv poetic), Dmitri Miticov este una dintre puţinele voci care reușesc să mute accentul de pe cultul semnăturii pe expresivitatea felurilor de poezie din care suntem constituiţi fiecare dintre noi.” (Răzvan Ţupa)
