Scriitorul Corneliu Vasiliu a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un text critic despre volumul „Ecoul tăcerii. Epifanii stelare” de Nicoleta Milea, Editura Rafet, 2012. Redăm integral textul:
„Cartea, premiată de Asociația „Renașterea râmniceană”, condusă de Constantin Marafet, care îngrijește ediția, se deschide cu un motto din Dante Alighieri: „Mai singur sunt ca pasărea pe mare…”, iar autoarea, cu modestie, nu își prezintă palmaresul literar, care este bogat, apărând numai cu o fotografie, în mijlocul unui peisaj cu vegetație atotstăpânitoare, pe coperta a IV-a.
Poeziile cu un corp minim caută să surprindă, în numai câteva versuri, esențele, iar excelența în haiku, tanka, rubayat au atins-o inițiatorii acestor specii literare,și anume orientalii: japonezii, persanii etc. Dar și cultura europeană, occidentală, a experimentat poeziile, de la trei (terține) până la zece versuri, cele de cinci versuri (cvintete) fiind rar folosite, în poezia siciliană, engleză sau americană (quintaine,cinquain sau limerick).
Fântâna cu apă vie,iarba, calul neînșeuat, grădinile, păsările, soarele,muntele, fulgerul și focul, toamna,ploaia, sunt elemente ale universului palpabil, dublate de componenta spirituală, de gânduri, simțăminte, nostalgie și melancolie. Acestea se îmbină, natura reflectând stările de spirit: „N-am nicio veste de la tine,/ mare!/ Nori,/ singurătate,/ războiul Ființei!” (Asfințit). Sau: „ În inelul copacilor/ freamătă de taină pădurea/ și-n crânguri – / iezi alergând:/ anii mei!” (Logodnă).
O preocupare permanentă are poeta pentru instrumentul poeziei, cuvântul, invocat în mai multe miniaturi ale acestui volum: „Ce frumos e în Tine,/ Domnule Cuvânt!/ Sub viul Secundei,/ rostogol,/ soarele apune în noi!” (Cântec). Sau: „Furnica știe sudoarea copacilor,/ gustul apelor,/ neodihna pământului./ Dezbrăcat de-nțeles/ este doar înlăuntrul verbului a fi!”(Fior).
Făptura umană se disociază de realitate, de trecut, de contingent, sub impulsul afectului: „Între carnea și pielea mea,/ un cal pur-sânge/ tropotă…/ Unde-mi ești,/ inimă?” (Comori). Sau: „Curgând printre degetele/ alungite de somn – / clepsidră diformă/ a visului nevisat – / m-am îmbolnăvit de tine, uitare!” (Insomnie).
Poeta consideră cu un fel de religiozitate atât sentimentul iubirii, cât și destinul omului, rugile subînțelese fiind, într-un original fel de a spune, adresate, în mod evanescent sau echivoc, unui Dumnezeu atât al condiției umane , cât și al împlinirii prin sentiment. În acest sens, miniatura umătoare: „Mult după ziua aceea/ am pus întrebări umbrelor:/ cine-mi va supraviețui/ la a doua venire a Ta?/ Zăbrelit – murmurul apei…” (Așteptându-Te). Divinității îi cere, în trei astfel de mici poezii, ca niște șlefuite pietre prețioase, intitulate Rugă (1), (2) și (3), o ploaie ca să contracareze „tăierea” în două a existenței, în zi și noapte, sau să-i povestească marile iubiri (postură inedită a dumnezeirii), nu aripi, bogății materiale sau spirituale (Raiul), dar vrea să nu își piardă sufletul, „adevărata casă”.
Capacitatea de a gândi este un mare dar, subliniat de autoare: „Când Dumnezeu tace/ tu, Omule,/ unde-ți mai plimbi/ turmele Gândului?/ Potirul e plin…” (Înserare).Iar percepția trecerii fără revenire a timpului, este resimțită cu acuitate: „Au murit,/ ca toți muritorii,/ caișii, corcodușii, merii…/ Doar pașii timpului/ încărunțesc din trecut către noi!” (Altfel).
Sentimentul iubirii provoacă ruptura cu lumea obișnuită, uitarea, scufundarea în vis, iar elementele naturii par să consimtă la noua înfățișare a afectului. Percepția iubirii și nostalgia trecerii timpului se împletesc în mod firesc: „ Există un loc/ unde poți spune orice!/ De-acolo, încoace,/ Timpul/ își trage năvodul!” (Armonie).
Dragostea și individualitatea, ca entități separate, sunt comparate cu inaderența timpului cu apa (Dor), iar elemente ale mitologiei antice sunt evocate pentru a sugera zbaterea ființei: „Orfeu/ coboară în sufletul meu/ în fiecare seară,/ strigând-o cu disperare/ pe Euridice!” (Jertfă).
Suferința poetului, asemănat de Charles Baudelaire cu o pasăre greoaie pe uscat, dar în elementul ei în aerul tare al înălțimilor celeste (Albatrosul) este frumos sugerată de Nicoleta Milea într-o miniatură reușită: „ Dacă vrei/ să amânăm durerea mută,/ lasă-te născută/ jumătate pasăre,/ jumătate vis!” (Alegorie).
În încheiere, observând aspirația poetei spre zările marii poezii, printr-un exercițiu cu mici pietre strălucitoare, evidențiem luminișul de luciditate al creatorului care se întreabă dacă demersul său va rămâne peste lume și peste timp: „Recunosc,/ întreci fulgerul,/ șerpii fac pace la hotar,/ perla neatinsă o păstrezi Reginei,/ judecat vei fi de harul versurilor tale! (Frecvențe).
Cartea de versuri a Nicoletei Milea denotă nelimitate însușiri creative, ca și capacitatea de organizare a stanțelor și ideilor, autoarea fiind nu numai poetă, dar și doctor în filologie, astfel că îmbină în mod reușit cele două laturi: a talentului și a înclinației pentru studiul literaturii.”
Corneliu VASILE