Marius Surleac a trimis pe adresa AgentiadeCarte.ro un text critic despre debutul în poezie al Liviei Ştefan, intitulat „re.volver”, Casa de Pariuri Literare, 2012.
„Livia este o fotografă şi o poetă aparte şi cred că aceste două caracteristici ale sale s-au combinat elegant în volumul re.volver, publicat la Casa de pariuri literare, 2012.
Înainte de a ieşi cartea mă gândeam că în paginile volumului vor fi strecurate şi fotografiile din aceeaşi serie – pentru cei ce nu ştiau, Livia Ştefan are o colecţie de fotografii alb-negru ce poartă acelaşi nume re.volver – e de menţionat faptul că poemele sale nu duc lipsă de acel efect vizual, fotografic.
re.volver merită citit cu căştile în urechi pe fondul unei singure piese care să se repete la nesfârşit – „The Things I’ve Seen Today” (Madeleine Peyroux). re.volver dispune de patru butoiaşe: eşecul melancoliei, Zgomotele unei zile însorite, Secţiunea 3 şi nu în ultimul rând poemele din giurgiu.
În eşecul melancoliei nu este linişte, undele se sparg în spaţii virtual închise, totul mişcă – „pentru/ foşnetul seminţei ce încolţeşte/ pentru/ sunetul vocii tale din vis” (întotdeauna va fi loc). Tot ce este viu aici se disecă pentru un studiu aprofundat, sângele încheagă pasajele vizuale, leagă poemele într-un şirag plin de fibră. Acţiunea are loc ca pe un platou de filmare unde moartea regizează toate mişcările şi „aplaudă ca un oligofren” (când reuşeşti să te salvezi în sfârşit) – felul în care sunt aranjate segmentele grafice, carnea din care sunt făcute, coloristica – îmi aduce aminte de poemele cu Cain şi Abel din „Deasupra lucrurilor neantul” al lui Nichita Danilov. Microcosmosul devine, cum de altfel este în realitate, mult mai agitat, stările se diluează asemenea fumului de ţigară în aer: „fumez e soare mă zgribulesc e frig/ suflă iarăşi vântul tăcut şi firav/ al neliniştii” ca apoi să explodeze “o vrabie se spală în nisip şi e fericită/ de ce vreau să o strâng de gât” (***) în stări aparent inofensive.
Acţiunea se desfăşoară în recipiente mici, carcasele se combină suprarealist (în am murit şi mă pregătesc să mor) ca apoi să contribuie la contrucţia unui mediu claustrofob, fragil, nesigur: „şi mâna ei dulce/ mă impinge/ în gol” (ea); “să scoţi limba la mine/ să mă ascunzi de zgomotul prafului/ până când/ totul se va întoarce/ împotrivă” (tu); “am plecat definitiv din vechiul meu cap/ bătrânul animal a ridicat copita” (azi dimineaţă); “suntem câteva sute de mii/ închişi aici în apartament” (animale perfecte).
A doua parte o văd ca pe o derulare între limite, depăşite în aceeaşi măsură înspre trecut şi/sau viitor. Zgomotele unei zile însorite mizează doar pe contrast, efectul fiind asemenea fotografiilor sepia. Personajele se află pe o curbă gaussiană, al cărei vârf este atins în final doar de fetiţa transpusă în prezent sub forma unei reminiscenţe: „pe stradă merge o fetiţă/ de care nu are grijă nimeni” (privire de ansamblu); „să ne tăvălim să propagăm ecoul cărnii/ să lăsăm/ pete de murdărie/ pe care o fetiţă să le spele cu clor/ în linişte” (oamenii fac lucruri).
Oraşul este un mix de infanţi-bătrâni-şobolani, viziunea este una pre-apocaliptică cu stări de plictis accentuat, nepăsare şi atmosferă caustică. Poemul final al acestei părţi susţine liantul cu cele anterior spuse şi crează o atmosferă pasivă, dar în acelaşi timp agresivă, asemenea ultimului capitol din Antichrist-ul lui Lars von Trier.
Secţiunea 3 vine cu o uşoară notă de optimism, e mai calmă, respiră un aer cald de melancolie. Dacă până acum Livia Ştefan a mizat pe ipostaze ce construiau o lume în degradare, un cenuşiu de ansamblu care te învăluia şi îţi prezenta până în cel mai mic detaliu universul sumbru în care se învârte; acum aceste detalii se accentuează în interior, în emoţii, în inimă şi devin astfel mai tranşante.
Dragostea este dură, necesită sacrificiu şi cel mai edificator aici este chiar primul poem (în opinia mea, unul dintre cele mai frumoase şi mai expresive din carte):
„în mine
trăieşte un bărbat frumos şi tânăr
cu tandreţe îmi atinge cordul
şi delicat îmi ciuguleşte ficatul
în mine
mâinile lui fierbinţi
îmi zdrobesc coastele
cu infinită grijă
în mine
facem dragoste
şi apoi mă împuşcă în cap”
De altfel, Livia Ştefan aduce în prim plan jocul, experimentul stărilor de şoc, testează într-un fel cititorul în poeme precum afară: „doar iubitul meu arată bine/ stă pe scaunul lui şi îmi citeşte/ poeme/ nici nu ştie cât de mult/ mă excită pieptul lui de/ bărbat/ când se apleacă/ şi îmi aranjează/ tuburile şi perfuzia”. Şirul ar putea continua în aceeaşi manieră, în poemele trezeşte-te sau m-am scufundat în sângele tău, însă prin procedee artistice mai subtile.
Ultima parte ne arată cât de frământat este Giurgiu, oraşul natal al autoarei: „oraşul în care oamenii/ latră mai tare decât câinii” (trăiesc în giurgiu). Pe cât de frământat pe atât de plictisor devine – în oraş predomină o agitaţie de faţadă, sărăcia, câinii vagabonzi, o stare generală îmbibată cu aburi de alcool, o monotonie care dincolo de toate ulceraţiile sale nu face decât să îndemne la observaţii în detaliu cărora nu le-am fi dat importanţă în mod obişnuit: „în vine în cap/ codul numeric personal/ şi mă gândesc/ să îmi cumpăr ceva/ sunt purtătoarea microbilor/ am zece câini turbaţi în spatele meu” (după ce mă scarpin în cap). Remarc un poem cu referinţe spre un trecut perpetuat în prezent, sub formă de amintiri triste nu de mult apuse: „în frigider/ găsim doar borcane cu untură/ frigiderul e plin de borcane cu untură/ săraci lipiţi adormim mai devreme/ în somn visăm că molfăim o bucată de pâine” (suntem cuminţi). Sfârşitul e unul burlesc.
Volumul urmează un fir logic începând cu amprente din copilărie, sincere, fără a prelucra pachetul de imagini brute, instantanee; apoi trece prin emoţiile expuse într-un mod la fel de brut (chiar mai pregnante, mai incisive), romantismul este manifestat natural, şocant – în funcţie de împrejurări. În final, ne este expus mediul familial, în care autoarea se retrage mediului ostil prin care ne-a purtat – chiar şi aşa, diferenţa nu este prea mare. De asemenea, majoritatea poemelor sunt legate de titluri – acest lucru conferă fluenţă şi întăreşte ideea că totul urmează acelaşi filon de la început până la sfârşit.
Aş mai putea spune că Livia Ştefan se remarcă prin acest stil şi, cred eu, volumul de faţă stă mult deasupra altor volume de poezie care calcă în picioare acelaşi drum bătătorit de alţii înaintea lor, care mizează pe o tentă comercială. Un volum pe care îl recomand cu căldură.”
Marius SURLEAC