În anul 2011, Ciprian Măceşaru a publicat volumul de poeme „Străzi interioare”, Editura Brumar. „De la un ciclu la altul, volumul sporește progresiv în intensitate, oferind atât o imagine a „moriștii prezentului zgomotos”, cât și o perspectivă demnă de interes a istoriei ideologizate și aprige descrisă în parcul cu lei.” (Camelia Mânzăleanu) Andra Rotaru a dialogat cu Ciprian Măceşaru despre acest volum, iar interviul este preluat din revista Hyperion, cel mai recent număr.
Între puseele onirice şi realitate, „ceva se încăpăţânează să-mi spună cât sunt de prefăcut”. De unde începe şi unde se sfârşeşte starea alertă a conştiinţei, ce aduce în plus pendularea între extreme?
Luciditatea e acel lucru dureros pentru care versurile mele se aşază pe hârtie, în speranţa că o va face mai suportabilă, doar că niciodată nu pot identifica până unde ţine ea cu adevărat. Malurile lucidităţii sunt iluzorii. Şi poate că asta e bine, e întrucâtva salvator, căci o luciditate perfect conturată ar anula posibilitatea dezvoltării iluziilor fără de care nu putem căra în continuare bolovanul. Aşadar, pendularea între extreme este mai mult sau mai puţin cotrolată. O parte a oniricului poate fi confundată cu realitatea. Şi invers. Există şi prefăcătoria despre care amintesc în versul citat de tine. Ea acţionează sub forma unei iluzii corupte, a unei iluzii conştientizate pe care o păstrez, totuşi, în arsenalul meu existenţial doar fiindcă exerciţiul de a o întreţine asigură un prim scut împotriva rachetelor celorlalţi, a oamenilor care vor să-ţi amintească în orice moment că, de fapt, însemni mult mai puţin. Evident, e o minciună care funcţionează doar la un nivel superficial. Odată străpuns acest nivel, apărarea rămâne formată numai din acele iluzii aproape sau total neconştientizate, acele iluzii care dau sens vieţii noastre.
Accesul la propria viaţă e îngreunat: „viaţa nu e un film nu o pot revedea”
Viaţa nu poate fi retrăită. Cam atât e de spus aici. E un adevăr cunoscut de toată lumea. Totuşi, nu e un lucru banal, iar spaima în faţa acestui adevăr cred că ne dă voie nouă, scriitorilor, să îl tot repetăm. Depinde ce avem de spus despre asta şi cum o spunem. Astfel se face diferenţa.
Personajul are acces şi la clipele reale de glorie, pe care le minimalizează, însă. Autosabotare?
Problema e că pentru el nu sunt clipe reale, ci doar victorii iluzorii pe care, la primul atac al… lucidităţii, le plasează acolo unde le este de fapt locul, în mediocritate. Pe de altă parte, astfel apare în el nevoia de revanşă, de autodepăşire, aşă că nemulţumirea devine motorul pentru o nouă încercare. E un mecanism simplu, amăgitor, dar puternic.
„emoţia dăunează grav sănătăţii”
Versul face parte din ciclul intitulat „manechine”, parte a „străzilor interioare”. Cuvintele acestea sunt scrise cu litere mari la intrarea în oraşul căzut pradă manechinelor. Simbolistica este evidentă. Personajul meu luptă împotriva manechinizării, luptă pentru a-şi păstra umanitatea, dar pentru a rezista el este nevoit să locuiască la marginea oraşului, într-o căsuţă din cărămidă, strâmbă, casă a unui „om cu umbre”, a unui om normal, cu slăbiciuni. Personajul meu nu este un roboţel setat pe principiile corectitudinii politice, principii pe care le consideră, în ciuda lucrului opus pe care îl anunţă, intolerante. Sunt principiile unei noi utopii. Ele caută uniformizarea societăţii. E o prostie! De la o mare nenorocire întâmplată în cel de Al Doilea Război Mondial, se tinde către o alta. S-a sărit dintr-o exagerare în alta. Nu sunt comparabile, nu asta vrea să spun. Condamn orice fel de manifestare totalitară, criminală sau cum dorim să-i mai spunem. Specific asta fiindcă altfel rechinii corecţi politic vor spune despre mine că sunt extremist de dreapta. Le propun să-şi ţină rahaturile pentru alţii. Başca faptul că mulţi dintre ei sunt vajnici apărători ai bolşevicilor. Şi naziştii, şi comuniştii sunt la fel de nenorociţi. Să nu uităm asta. Dar să revin la personajul meu. El luptă aşadar să supravieţuiască. Nu ştie dacă în căsuţa lui de dincolo de calea ferată, de la periferie, va reuşi asta, căci „manechinele/ tropăie noaptea întreagă/ pe acoperişul de tablă”. E gata să se refugieze împreună cu iubita sa într-o pivniţă secretă. Cam asta e posibil să se întâmple în lume, să ajungem să păstrăm umanitatea într-un fel de sectă. Totul în „povestirea” mea e, desigur, puternic accentuat, dar nu îngroşat. Să îngroşi înseamnă să exagerezi, iar eu nu cred că fac asta. Oare câţi se gândeau că ar fi posibile grozăviile naziştilor? Nu se gândea aproape nimeni, dar iată că, din păcate, au fost posibile.
Care sunt puterile femeii cu o sută de capete?
Femeia asta e transformată într-un fel de monstru al disperării. Ea e dragostea care, precum în picturile Fridei Kahlo, îşi strigă durerea într-un mod brutal. „Femeia cu o mie de capete,/ cu o mie de ochi/ cu o mie de mâini şi picioare” nu reprezintă, aşa cum s-ar putea crede, o expresie a puterii, ci una a deznădejdii. Dorinţa de a scăpa, de a fugi în o mie de locuri în acelaşi timp, dorinţa subjugatoare de a vedea normalitate îi conferă dragostei o mie de capete şi o mie de ochi. E poate cea mai tristă imagine din carte.
„durerea e cel mai aproape de gând”
E o chestiune atât de intimă, încât mi-e imposibil să o dezvolt aici. Aş spune numai atât: spre deosebire de durere, care ne domină existenţa, bucuria e doar un animal de companie care se gudură pe lângă picioarele noastre.
Elemente disparate pline de viaţă vorbesc personajului tot despre moarte. Unde altundeva vor mai duce „străzile interioare”?
La aceasta ultimă întrebare aş răspunde cu un poem din „roşu pentru pietoni”, volumul care ar trebui să-mi apară undeva spre sfârşitul anului la Editura Charmides.
***
eram gata,
m-am dus să mor de ficat,
dar în salon erau 4 bolnavi
mult mai bătrâni decât mine
care vorbeau despre
„cât de bine arată şi-acum sophia loren”.
cumva asta mi-a fost de ajuns,
m-a pus pe picioare,
„numai să vrei”, îmi spusesei
în ultima noapte.
m-am ridicat, aproape ca lazăr,
şi am ieşit din spital.
pe stradă treceau picioarele
sophiei loren, apoi sânii ei,
gâtul, ceva mai târziu ochii,
ca nişte bucăţi dintr-un adevăr
mult mai simplu decât tot ce-mi
închipuisem până atunci
despre viaţă.
nu mai eram poetul-vodcă,
nu mai eram poetul-moarte,
de-acum eram poetul-sophia loren.
am fugit până la tine
mai repede decât orice tramvai,
autobuz sau metrou,
te-am găsit aruncând
pieile pe care le lăsasem în urmă,
pieile mele vechi, de poet-drac.
mi-ai zâmbit şi ai plâns,
te-ai adâncit în braţele mele
şi a fost bine, şi a fost prima oară.
