Ioana Greceanu a debutat cu un grupaj de poezii în revista „Luceafărul“ (1997), iar editorial cu „Poeme în pierdere“, 1999. Acestora le-au urmat volumele „Singurătatea poartă o pelerină roşie“ (2003) şi „Cu o sabie imprevizibilă începe ziua“ (2007). În 2012 îi apare antologia bilingvă româno-albaneză în tălmăcirea poetului şi traducătorului Baki Ymeri, intitulată „Recviem pentru omul din cub“. Andra Rotaru a dialogat cu Ioana Greceanu despre “Fragment dintr-un viu”, Editura Tracus Arte, 2012, iar interviul este preluat din revista Hyperion, cel mai recent număr.
Ce se petrece într-o intimitate ajunsă în punctul nevralgic?
Există un punct al spiritului unde viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul, prezentul și viitorul, ceea ce este comunicabil și ceea ce rămâne pentru totdeauna inexprimabil se confundă. Este poate punctul unde se revelează adevărul, “dacă adevărul ar fi de pe lumea aceasta”.
Întrebarea esențială este câtă intimitate (interioritate) poți suporta. Am momente când aș vrea să pot duce această experiență a interiorității la limită. Mă gândesc la marii filosofi (Spinoza, de pildă) sau la marii asceți (Sfântul Ieronim, Sfântul Francisc sau Buddha) care au trăit spre sfârșitul vieții într-o recluziune aproape completă. Se sperie gândul. Intimitatea poate însemna după dicționar, în afară de partea profundă a ființei, cerc închis, cadru limitat, dar și a ajunge la o relație de dragoste cu cineva sau ceva. Cu poezia, în cazul meu, nu spunea cineva (sau mai mulți) că scrisul este un act senzual? Poezia se află printre “expedientele” cu ajutorul cărora povara intimității poate fi ușurată sau sporită, făcută insuportabilă. Și atunci, se ajunge la “punctul nevralgic”: poezia ca nerv dureros martor. De altfel, din punct de vedere fizic, nu devenim conștienți de nervii noștri, decât prin durere. A te cufunda în intimitate, ca și când ți-ai pune un văl negru pe față, ca la o înmormântare: să înmormântezi lumea, să te cufunzi în universul întunecat al sinelui celui mai nefamiliar, a te pierde pentru a vedea altceva, a te rătăci pentru a cauza angoasa, cât și pentru a o reflecta.
Unul dintre personajele volumului este capul, în stare de veghe sau somn. Care sunt punctele sale terminus, mai departe de care acesta nu mai poate sabota omul?
Nu cred că există “puncte terminus” dincolo de care capul să nu mai poată sabota omul. Totul este cap, în stare de veghe sau de somn. Chiar dacă uneori eu și corpul meu facem o conspirație pe la spatele propriului meu cap: capului îi plac conspirațiile, uzurpările și capcanele în care cade corpul.
Reușește personajul, prin pedepsirea continuă, să-și înlăture durerea?
Personajul nu, desigur, altfel despre ce s-ar mai exprima? El trebuie să-și justifice disperarea. Personajul poeziei este un războinic care, în lipsa unui inamic exterior, se năpustește asupra lui însuși. Durerea este pasiunea lui.
“Dezgolirea prin care se arată orice față/ este un ecorșeu zilnic al morții?”; “Avem de plătit/ consumul vital din altă viață”. Personajul pare că se pregătește continuu pentru aceste plăți…
Ceea ce pot spune despre cealaltă, “altă viață” constă din încercări mereu reiterate de a înțelege interferența dintre lumea de aici și lumea de dincolo, dar acest lucru nu poate fi exprimat în idei, ci numai imaginat. Trebuie să spun, totuși, că sunt chiar sceptică în privința existenței unui dincolo de moarte, dar nu pot, de asemenea, să neg că sunt idei care îmi dau adeseori târcoale, ca de exemplu, că noțiunile noastre despre spațiu și timp au o valabilitate discutabilă și că lasă loc deschis pentru orice descoperire viitoare, dacă nu chiar revelație. Și nu pot să nu țin cont de intuițiile ciudate ale sufletului, de premoniții, de indiciile pe care ni le trimite inconștientul, de exemplu, în vise. Aceasta, în teorie. În poezie, totul este posibil, există libertate deplină (și atunci nu mai este nevoie să “vorbești liber”) și “personajul se poate pregăti continuu” pentru orice plată. Moștenirea mitică a omenirii, bogată în viață secretă trebuie lăsată să se adauge vieții și imaginației noastre pentru a reîntregi ceea ce este infinit.
PS: T.S. Eliot: “Mi-e imposibil să dezvălui tot ce vreți ca o lanternă magică ce-mi proiectează nervii pe pereți.”
Ați trăit o perioadă în Coreea de Nord. În ce fel și-a pus amprenta noua cultură asupra poeziei Dumneavoastră?
“Noua cultură” nu este cultură, este un cult al personalității revitalizat, așa cum l-am resimțit tulburător și descumpănitor, în perioada în care m-am aflat în Coreea, un cult moștenit de exaltatul Kim Jong Il de la, nu mai puțin celebrul său părinte, Kim Il Sung.
Când am ajuns pentru a doua oară în Coreea de Nord am înțeles mai adânc sensul cuvintelor lui Dostoevski: “Ce faci tu pe pământul stăpânit de durere”.
În acea stare de spirit am scris câteva poeme printre care și cel de mai jos:
Într-un oraș, mausoleu (fragmente)
“De-a lungul unei străzi pustii ce se sufocă/ pașii mei psalmodiază un bocet al oaselor/ un păianjen miop își țese pânza de doliu pe suflete/ amândoi, într-o lucrătură a picioarelor, simbolică…/ Iarnă hermetică/ iarnă care nu clintește nimic/ și voi fii ai somnului greu și ai pietrei/ purtați-vă cu mine ca niște pietrari/ ciopliți-mă până am să devin o statuie perfectă, pe dinafară și pe dinăuntru/ ca voi/ nimic să nu-mi mai poată face moartea/ mai mult decât viața în orașul acesta mausoleu.” Pyongyang, ianuarie 2003
“În ce fel și-a pus noua cultură amprenta asupra mea?”…
De ce titlul “Fragment dintr-un viu”?
Poezia nu are niciodată, ca punct de plecare, imaginea unitară a vieții, coerența ei, dacă există o coerență a vieţii. Și cum ar putea exista, dacă uitarea te privează de propria ta existență, dacă mari bucăți din ea nu-ți mai aparțin. Iar atunci când îți amintești, ce-ți amintești? Versiuni ale propriei tale vieți, fiecare vârstă avându-și propria sa versiune a trecutului. Aproape întotdeauna actul de a scrie izolează un fragment al psihicului. Ca și al corpului, de altfel. În definitiv există o memorie a ochilor diferită de cea a pielii sau a brațelor. Pe de altă parte, poezia își distruge obiectul (iubit), “personajul”, îl destructurează; procedând la o renunțare, ea încearcă să sesizeze această renunțare, să-l recupereze în altă dimensiune, cel puțin fragmentar.
