Criticul literar şi poetul Şerban Axinte continuă serialul său despre poezia ultimilor ani, focusul fiind de această dată îndreptat asupra poetului Dan Coman şi volumelor: Anul cârtiţei galbene, Timpul, 2003; Ghinga, Vinea, 2005; Dicţionarul Mara. Ghidul tatălui: 0-2 ani, Cartier, 2009. Serialul următor va continua cu şi despre poezia lui Teodor Dună.
„În poezia sa, Dan Coman dezvoltă o temă identitară, care începe să prindă contur odată cu Anul cârtiţei galbene (2003). Multe dintre poeme au la bază un algoritm al autoreferenţialităţii. Sinele trece prin diferite forme de descompunere şi recompunere, iar percepţia acestuia este una elastică, reuşind să aducă în acelaşi plan semnele interiorităţii şi universul spectacular al obiectelor din jur. Miza nu rezidă doar din procesele de transformare şi identificare, ci mai ales din funcţionarea naturală şi autonomă a noii realităţi paradoxale create: „pe dinăuntrul capul meu e fierbinte şi plin de pământ/ cârtiţa galbenă se mişcă în cercuri/ lasă în urmă mirosurile sale de femelă/ cumplită vreme aceasta a împreunării/ de-ar fi limba mea mai lungă şi mai sârmoasă/ să-mi pot scărpina în neştire pielea dinăuntrul capului/ dar nu/ aşa că-mi izbesc faţa şi ceafa de mobilă/ până când ei intră purtând pe braţe tortul festiv./ peste capetele lor ochiul meu stâng zdrăngănind ca o morişcă” (aniversarea). Această suprapunere de măşti – fără semnalarea lor – funcţionează pe mai multe paliere ale textului. Imaginile de sorginte suprarealistă se dizolvă într-un flux pseudonarativ ce le conferă acestora o prezenţă mai dinamică.
De multe ori identitate înseamnă identificare cu prezenţele din jur. Plonjare în ele sau invers: „o femeie tâmpită care-şi freacă oasele de oasele mele/ şi care scrâşneşte din dinţi cu dinţii mei./ îi imit mişcările îi torn apă clocotită peste obraz o stâlcesc în bătaie/ nici o reacţie./ o femeie bolnăvicioasă care nu-mi dă pace să mă plimb/ se chirceşte mereu din cauza oboselii/ iar capul i se umflă gata să-mi spargă tâmplele” (veştile din gersa. către cordoba). Majoritatea textelor din acest volum filtrează amănuntul cotidian cu întreaga lui istorie printr-un imaginar suprarealist.
Procedeul este reluat în Ghinga (2005), dar aici tema identitară nu se mai realizează doar printr-un raport cu exteriorul, prin migraţia sinelui în alte prezenţe, ci printr-o exacerbare la toate nivelurile a eului. Autoironia este atât de pronunţată încât poate fi confundată cu absenţa ei. Un narcisism exagerat până la disoluţia sinelui. De altfel, ca să ajungă mai în miezul lucrurile, poetul creează derută, propune false direcţii pe care le urmează totuşi dintr-un sentiment al gratuităţii depline în spatele căreia stă ascuns, semitreaz frisonul nevrotic: „tulbur peste măsură. Nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste./ sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina./ ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o mie de ori/ de peretele camerei./ însă nu vă arăt. Nu arăt nimic nimănui./ un bărbat teribil. Sunt un bărăbat/ cum nu vă puteţi imagina”. Textura poetică alcătuită din şarje fals apodictice pare un teren pentru revelaţii în răspăr, revelaţii ce se succed într-un joc riscant al pierderii oricărui înţeles pentru sine. Şi în cazul acestui volum, narativitatea sau pseudonarativitatea leagă între ele elipsele semantice şi conturează o realitatea poetică a extinderii continue într-un spaţiu fatalmente limitat. Trupul irumpe dincolo de graniţele sale şi, odată cu fiecare desprindere din fixitate, se insinuează frica ieşirii din rigorile cauzalităţii: „îmi măsor înălţimea. mă cântăresc trecându-mă/ dintr-o mână într-alta. sunt bine./ sunt proaspăt. Mai şiret ca oricând mă admir cu coada ochiului./ Pe furiş îmi plesnesc gambele şi înaintez. iar duminică/ duminica din ambele părţi rinichii îmi lovesc inima/ şi mă entuziasmează./ s-a făcut deja dimineaţă şi eu abia mă ridic din pat/ ţinându-mă de păr./ cu mâna dreaptă îmi mişc picioarele şi înaintez. nici/ nu ating pământul./ soarele nu-mi izbeşte fruntea dar ca întotdeauna luminez/ singur de jur împrejur”. Aceste două volume au fost republicate împreună sub titlul d great coman (2007).
De o cu totul altă factură sunt poemele din Dicţionarul Mara. Ghidul tatălui: 0-2 ani (2009). Dan Coman creează un univers afectiv, domestic în care prezenţele ce-l însufleţesc îşi regăsesc raţiunea de a fi şi se redefinesc în funcţie de noul născut (fetiţa Mara) care, odată cu venirea sa pe lume, face ca lucrurile vechi şi cunoscute să poată fi privite pentru prima dată. Lumea e un decor primitor, iar micile lui amănunte vibrează în nostalgia prezentului. Dragostea e ceva imponderabil, e ceva dincolo de linişte, ascuns în paradisul discret al trăirii împreună: „stau cu mara la geam. e o zi frumoasă de iarnă/ şi ninge şi noi mâncăm măr ras cu biscuiţi şi/ nu spunem nimic./ fiecare cu linguriţa lui,/ fiecare cu câte-o dimineaţă de iarnă în faţă./ uneori ne oprim din mâncat şi/ ne turtim nasurile de geam şi/ stăm aşa fără să spunem nimic/ şi respiraţia mea îmi încălzeşte încet faţa/ şi încet-încet respiraţia marei/ încălzeşte tot parcul” (măr cu biscuiţi).
Tema identităţii capătă, aşadar, o nouă valenţă. Lumea e lumea împreună cu Mara, iar cei care gravitează grijulii în juru-i abia îşi mai amintesc că au fost vreodată altceva decât „nişte mecanisme sigure de îngrijit mara”. Dincolo de universul domestic, dincolo de sensibilitatea nouă, născută prin asimilarea unui segment privilegiat al biografiei, poezia lui Dan Coman atinge în această etapă acea simplitate a esenţelor vii şi intense, eliberate neostentativ, firesc, dar păstrând totodată şi unele efecte de stil experimentate anterior.”
ŞERBAN AXINTE
