Jurnalistul cultural Alina Costea, redactor la revista constănţeană Tomis şi colaborator al revistei Ex Ponto, a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro o recenzie la cea mai recentă carte semnată de Hanna Botta, “Ultimul canibal. Jurnal de antropolog”, Editura Cartea Românească. Redăm integral textul:
„Fascinaţia noastră expresă ca naţie pentru călătorii, pentru explorarea spaţiilor exotice îndepărtate nu prea a existat. În afară de un Dinicu Golescu sau de câţiva romantici răzleţi, nu ne-am aventurat să-l descoperim pe “celălalt”. Cosmopolitismul, presupus acum a fi o tendinţă firească a lumii, nu prea ne-a dat târcoale. Dar despre noi, retrograzii altădată. Mai bine despre ea, temerara. Într-o vădită legătură cu problemele punctate mai sus, propunem spre discuţie o apariţie editorială unică pe piaţa românească: însemnările de călătorie ale Hannei Bota (cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Orală din Cluj, poetă şi prozatoare) în Vanuatu, arhipelagul de insule din Oceania, aflat la 2000 de kilometri nord de Australia, însemnări adunate sub titlul Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, publicat la finele lui 2011 la Cartea Românească.
Opţiunea pentru un atare titlu, deşi injustă, pentru că în sensul propriu, exploratoarea nu mai descoperă niciun act de antropofagie, pare destul de înţeleaptă. Evident că vorbim despre un canibal simbolic, un celălalt diferit ca percepţii şi reacţii. Există o singură secţiune în carte alocată antropofagiei (se încearcă în diverse ocazii obţinerea de informaţii de la băştinaşi, dar fără succes), Despre canibali, în care Hanna Bota recapitulează mai degrabă informaţiile acumulate de ea anterior despre acest fapt decât cele oferite de interlocutor. În orice caz, ingerarea de carne de om, ca şi alte atrocităţi ne atrag, morbid, însă titlul s-ar putea traduce şi în sens invers: canibalii suntem noi, cei gonflaţi de superioritate, hrăniţi de mici cu discurs colonial, gata să-i devorăm pe sălbatici, să le dăm mâncare la conservă, să-i îmbrăcăm cu tricouri Nike, să le punem jocuri pe ipoduri, deci să le frângem spiritul şi tradiţiile. Oricare sens al interpretării s-ar alege, un asemenea titlu captează fiind primul pas în opţiunea pentru lectură.
Conţinutul cărţii este la fel de fascinant precum promite titlul. Compus din secţiuni mici, de câteva pagini, legate de un nucleu tematic (Biserica din baracă, Dimineaţă tanneză, Fusta niuh, Mlaştina spiritului rău, Dansul originilor tribului de kiai etc.), volumul păstrează prospeţimea notaţiei jurnaliere imediate, chiar dacă observaţiile au fost prelucrate post factum. Volumul se poate citi ca un roman în care diarista în rolul de narator personaj străbate un sinuos drum al iniţierii cu obstacole şi tabuuri neaşteptate. Un bildungsroman, aşadar, sau un roman de aventuri în care picaro este o femeie albă de patruzeci de ani, educată, curajoasă şi foarte hotărâtă în a-şi atinge scopul propus: să cucearscă un colţ de lume, aflat la câţiva paşi distanţă de restul : “mergeam în călătorie ca să găsesc populaţiile care au parcurs cel mai scurt drum în procesul civilizării lor…ca şi cum aş fi păşit în copilăria omenirii…puteam să privesc creşterea lor ca să înţeleg creşterea noastră”, notează chiar în primele pagini autoarea, dorindu-şi un regressus ad uterum cât se poate de concret.
Atât de dorita întoarcere la origini se va produce în parametrii diferiţi: ca o încântare generând un discurs culpabil îndreptat către noi, civilizaţii (pe insula Tanna), dar şi ca un eşec din cauza mizeriei, a bolilor, a lipsei de interes pentru propriile valori şi tradiţii, la triburile de kiai, bushmanii, oamenii munţilor, cei mai izolaţi şi mai conservatori vatuanezi.
Despre insula Tanna şi despre oamenii întâlniţi acolo (în special ghidul său Maktuan, profesor, care îi împărtăşeşte numeroase mituri şi obiceiuri ale insulei şi este însufleţit de ideea unei cărţi împreună cu Hanna pentru a conserva cultura vatuaneză) antropologa notează plăcerea infinită de a savura micile bucurii ale vieţii: “cât sunt de relaxaţi în munca lor. E mai mult divertisment. Nu contează cât prinzi, tot ai…Termini pescuitul şi toată ziua, nu mai ai nicio treabă. Eventual, să mănânci peştii gătiţi de nevastă. Dacă îţi face plăcere poţi să participi şi tu la frigerea lor. Dacă nu, moţăi undeva la umbră. Când te scoli, laplap-ul e gata, fructele sunt savuroase, vremea minunată. Aşa e tot anul. Şi anul viitor, din nou.” Un dolce far niente demn de Epicur, un lux pe care civilizaţia occidentală nu şi-l poate permite nicicum. Totuşi, nici aceşti oameni nu ating ataraxia trăind cu teama tabuurilor, a spiritelor malefice, deşi unii au telefon mobil sau citesc cărţi de pe bătrânul continent (o scenă suprarealistă este cea în care, pe insula Moso, două adolescente citesc din jurnalul Annei Frank la lumina lanternei şi se prăpădesc de râs, provocând stupoarea Hannei care încearcă să le ţină, fără succes, o lecţie despre atrocităţile naziste, semn că percepţia lor diferă).
Dar şi percepţia diaristei este inconstantă. Ochiul ei este unul agil, feminin, empatic, dar nu în ultimul rând, un ochi cultural. În ţara în care timpul nu contează, Hanna Bota notează conştiincios despre mituri precum cel al kavei (băutura sacră ce permite accesul la spiritele străbunilor, de fapt, cel mai răspândit drog local), despre ritualul circumciziei sau despre semnificaţia spaţiului sacru destinat exclusiv bărbaţilor, numit Nakamal. Tot în spiritul educaţiei de care nu se poate dezbăra, autoarea face trimiteri şi conexiuni la Mircea Eliade, Arnold Van Gennep, Marc Auge sau Luc Benoist, filtrând realitatea înconjurătoare prin lentila studiilor de antropologie.
Discursul antropologei capătă de multe ori accente apocaliptice în sensul unei vine colective, interiorizate acut potrivit căreia noi vom purta povara unei lumi care se scufundă. Actul criminal îl vom fi comis, cu voie sau fără voie: “Înstrăinarea noastră îmi explic ca intervenind şi ca urmare a vitezei de viaţă care nu ne lasă să ne aşezăm. Dispersiunea timpului a bulversat pe omul civilizat. Omul n-a mai trăit niciodată viteza zilelor de azi care-i smulge flămândă vremea de a trăi, îi ucide putinţa de a contempla, de a se întâlni cu sinele. Pare că înaintăm spre un impact, o criză ca o implozie, urmată de distrugere. Apoi totul se va opri. Cine scapă?…Aproape că mi se face frică pentru civilizaţia noastră.” Şi dacă apocalipsa este încă foarte departe şi nu declanşăm noi invazia şi distrugerea, ci asistăm la o sinucidere îm masă precum cea a kiailor care nu-şi mai amintesc propriile mituri?
Într-adevăr, după experienţa dificilă cu triburile de kiai, ostili nu numai vizitatoarei lor nepoftite, ci ostili chiar lor înşile, Hanna Bota tânjeşte după Europa ei, după timpul devorator şi alert, după consumismul care ne consumă.
Dacă la nivelul conţinutului asistăm la desfăşurarea cronologică a unui roman de aventuri, exotic, oricât de mult mi s-ar părea de golit de sens termenul, la nivelul formei se instalează poezia. Hanna Bota liricizează atunci când şopârla care o vizitează în căsuţa din sat îi sărută călcâiul atât de stănescian. Hanna Bota este extrasenzorială atunci când observă şi simte mâna fierbinte, fremătătoare a fetelor de pe Tanna. Hanna Bota se lasă învăluită de metafore atunci când transformă banianul, un arbore impunător, dar care poate fi distrus de o insectă mică, insignifiantă, într-un simbol pentru valorile tradiţionale precum cele din Vanuatu care pot fi dinamitate oricând de intruşi.
Epică sau lirică, expunerea aceasta inedită a unei experienţe personale poate fi o excelentă varinată de citire de sine, de reconsiderare a tabuurilor noastre, a tarelor, a limitelor şi a posibilităţilor de autodepăşire.”
Alina Costea
