Scriitorul Corneliu Vasile a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu text critic despre volumul “Astaloș: spirit și creație” de Ștefan Vida Marinescu, Editura Global, 2011, pe care-l redăm integral:
„Cunoscutului scriitor român exilat la Paris, George Astaloș, i se dedică o carte de analiză , de către un alt scriitor: Ștefan Vida Marinescu, Astaloș: spirit și creație, București, Editura Global, 2011.
Autorul lucrării este membru al USR, cu două doctorate, și a mai publicat exegeze dedicate scriitorilor și criticilor români Constant Tonegaru, Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Eugen Simion, precum și cărți de versuri, eseuri și antologii literare.
În deschiderea volumului, trecerea în revistă a operei literare astaloșiene prilejuiește observarea avantajului celui exilat, care este solitudinea, caracterul oral și autobiografic, paradoxul și causeria, spiritul deopotrivă pasional și lucid, ceea ce constituie argumente temeinice pentru imaginea unui„ scriitor total”.
Sunt înregistrate, într-un ritm foarte alert, cu fulgurante paranteze personale ale criticului, legate, la modul ironic, de actualitatea socială și culturală, scrierile în proză dedicate carierei militare a lui George Astaloș, apoi boemei bucureștene, la care a participat cu asiduitate, condiției exilatului român, atitudinii față de fiscul necruțător, apoi versurile sub semnul acvaticului și argoticului, eseurile și piesele dramatice, publicistica, interviurile și dialogurile.
Interesante sunt paginile unde apar scriitori cunoscuți din București, susținători înfocați ai unei boeme care îmbrăca, de multe ori, forma unei fronde contra regimului totalitar, existând numeroase cazuri de plecare în lumea liberă. Și în Capitală, și la Paris, George Astaloș ține legătura cu mulți scriitori români, pe care îi cultivă, îi apreciază și, dacă poate, îi ajută în demersurile lor. Întâlnim, astfel, figurile scriitorilor, criticilor și artiștilor Teodor Pâcă,Florin Pucă, Ion Caraion, Dumitru Furdui, Ben Corlaciu, Aurora Cornu, Tudor George (Ahoe), Mircea Ciobanu, Eugen Schileru, Cornel Regman, Cornel Chiriac, Valeriu Stancu.Tangențial, sunt amintiți românii cu mai puține legături cu Astaloș sau exilații dispăruți: Vintilă Horia,Elena Văcărescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu. În schimb, apar mulți scriitori francezi și europeni, cu care autorul s-a întâlnit.
Boema bucureșteană avea grupul consacrat de artiști, dar și localurile preferate, azi dispărute sau cu firmă schimbată: Singapore (devenit Peștera), Corso, Capșa, Cafe de la Paix. Ghiță Mărgărit, Geo Martiniuc, Constantin Piliuță, Tașcu Gheorghiu, Nelu Winkler, George Antohi, Constantin Aronescu sunt prezentați în scrierile lui Astaloș cu mult umor și cu nostalgie.
Destinul lui George Astaloș este curios, el ajungând, din angajat ca ofițer român, să demisioneze din armată și să se dedice scrisului, plecând la Paris, unde luptă cu succes ca să se impună, în ciuda dezavantajului de a fi acolo numai un străin nou și necunoscut. „Câștigat sau pierdut, exilul a fost și va rămâne un exercițiu de perpetuă umilință”, afirmă George Astaloș, citatul fiind înregistrat de Ștefan Vida Marinescu drept unul definitoriu pentru conștiința eforturilor și sacrificiilor pe care autorul român le-a făcut în Franța.Totuși, se pare că norocul i-a surâs, întrucât primește oferte de a publica de la Editura Gallimard, iar ulterior, două edituri românești îl publică în exclusivitate. Sunt prezentate și începuturile muncii în Hexagon, cu totul străine unui scriitor. St.Vida Marinescu remarcă solitudinea exilatului și traiectul nemaiîntâlnit al lui Astaloș în Occident: „Reproducerea subiectivă a aventurii sale spirituale e echivalentă unui roman abracadabrant, senzațional, captivant.”
Fiscul este văzut ca un dușman al creației, în spațiul românesc contabilul fiind personajul lipsit de căldură și imaginație, refractar la arta de orice fel. Agentul de la fisc fusese blamat și de Honore de Balzac, știut fiind conflictul dintre artele liberale și regimul taxelor și impozitelor, scriitorii și artiștii fiind priviți ca niște infractori și risipitori care eludează legile și duc o viață de lux reținând bani cuveniți numai statului. „Poetul cioplește insesizabilul, perceptorul – impozabilul”, afirmă Astaloș, aplecându-se asupra acestui subiect în scrierile sale.
Sub semnul nașterii perpetue, al apei, pune St.Vida Marinescu lirica astaloșiană, trecând în revistă cărțile Simetrii (bilingvă), Retorice, Șodron, Aqua Mater (bilingvă), Cântecele Thaliei, Pe muche de șuriu ( balade argotice). Visul, apa, orgoliul adolescenței, revolta, gustul pentru parodie sunt ilustrate de aceste versuri. Se precizează că unele creații astaloșiene ar fi circulat oral printre tinerii neaderenți la comunism și că un caiet de versuri ale lui Astaloș a fost ascuns, de către Ben Corlaciu, unde s-au construit ulterior blocuri de locuințe, prilej de a afirma ironic că lirica sa stă la baza unor construcții socialiste! Parodiile și scrierile argotice îl îndreptățesc pe St.Vida Marinescu să constate filiații cu lirica lui Miron Radu Paraschivescu și François Villon.
Și în creația teatrală, Astaloș este văzut ca poet, prin prezervarea motivului acvatic, motivului erotic, cosmogonic, fantast, preocupat de cuplul primordial și de miza morală a existenței umane. Piesele lui au fost jucate și publicate atât în România, cât și în lume: Ceainărie de argint, Fântâna, Vin soldații, Garderobierele, Sarea exilului, Întoarcerea la matcă, Domnișoara Helsinka, Caviar, votka și Bye-bye. Parabolele, comicul aspectele farsei, satira, folosirea efectelor sonore, aspectele stilistice și ideatice, toate sunt analizate cu minuțiozitate de St.Vida Marinescu, care este și un specialist supercalificat în teatru. Piesele Robespierre,Napoleon, Eșafodul sunt analizate separat, evidențiindu-se tratarea istoriei în raport cu mistica, puterea, liberatatea și cu statutul militar și de lider.
Viziunile teatrale fantaste (Adevăratul chip al lui Dracula) și caracterul ludic (Mărul,Apoteoza vidului) și teatrul numit „al intruziunii„ (Ceaiul nostru cel de toate zilele – piesă pe care o considerăm în tradiția lui Samuel Beckett și Eugen Ionescu) completează tabloul dramaturgiei, pe care autorul volumului o consideră la fel de atractivă ca și celelalte segmente ale creației astaloșiene.
Publicistica, dialogurile, interviurile și epistolarul încheie o carte cu un conținut interesant, despre un autor talentat, cu ținută morală, cu un periplu original.”
Corneliu Vasile