Alina Costea a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un amplu text critic despre volumul publicat de Editura Humanitas în anul 2011, intitulat „Jurnalul Annei Frank, 12 iunie 1942-1 august 1944”, prima versiune definitivă tradusă în limba română a Jurnalului, după originalul neerlandez. Redăm textul integral:
„Anne Frank. 317000000 de rezultate la căutarea pe Google. Un simbol, o legendă a întregii lumi, o lecţie de supravieţuire şi foarte foarte mult talent.
Acestea sunt doar câteva biete cuvinte ce ar putea rezuma drama unei adolescente evreice din al doilea război mondial şi urmările pe care le-a avut jurnalul ei din clandestinitate. Pentru o eventuală aducere aminte, punctăm evenimentele care au făcut-o cunoscută: familia unui comerciant de condimente, Otto Frank, este nevoită să emigreze din Germania în Ţările de Jos, care fiind invadate în 1940, nu mai pot garanta siguranţa evreilor. Familia Frank decide să se ascundă într-o parte a clădirii ce adăpostea firma tatălui. Împreună cu alţi patru clandestini, această familie va trăi timp de doi ani în Anexă (ascunzătoarea botezată astfel) cu ajutorul complicilor neerlandezi, angajaţii tatălui Annei. Ca urmare a unui posibil denunţ, pe 4 august 1944, toţi cei opt vor fi deportaţi în lagăre, iar unii dintre ei îşi vor afla sfârşitul acolo. Anne Frank, împreună cu sora ei mai mare, Margot vor deceda în lagărul Bergen-Belsen din cauza unei epidemii de tifos, în iarna lui ’44-’45, cu doar câteva luni înainte ca acesta să fie eliberat de trupele britanice. Pe toată perioada clandestinităţii adolescenta de 14 ani ţine un jurnal în care notează transformările sale puberale, viaţa de zi cu zi a Anexei, evenimentele politice pe care ocupanţii Anexei le urmăreau la radio sau despre care erau informaţi de către susţinătorii lor.
Editura Humanitas a realizat un fapt meritoriu prin publicarea în 2011 a primei ediţii integrale în limba română a Jurnalului Annei Frank, 12 iunie 1942-1 august 1944. Un fapt meritoriu pentru că jurnalul Annei Frank nu reprezintă numai o mărturie istorică a unor vremuri cumplite, ci este, fără tăgadă, dovada cutremurătoare a unui mare talent care ar fi trebuit să aibă o altă soartă. Este atâta forţă, atâta luciditate, atâta spirit de observaţie, de ironie, atâta maturitate şi în acelaşi timp atâta delicateţe feminină în paginile acestui jurnal încât ar trebui învăţat pe de rost şi recitat ca litanie atunci când vrem să ne învăţăm copiii despre ce pot să devină. Anne Frank este inteligentă, matură, iscoditoare, îndrăzneaţă, bun psiholog, cinică, romantică, plină de har. Această fată urâţică şi slăbănoagă, dar cu o forţă de neimaginat de a capta în cuvinte adierea unui gest ar fi ajuns, cu siguranţă, o mare scriitoare dacă….Bine că măcar aceste pagini au supravieţuit ororilor războiului şi au pătruns în conştiinţa a mii de cititori împlinind, dincolo de moarte, o dorinţă clară a Annei: “ nu vreau să fi trăit degeaba…vreau să continui să trăiesc, chiar şi după ce am murit!”
Ca orice jurnal scris de adolescenţi (Anna începe să scrie puţin înainte de a intra în Anexă) şi acesta se naşte din raţiuni confesive. Anna se adresează unei prietene imaginare, numite Kitty, căreia îi vorbeşte dezinvolt despre ceea ce se-ntâmplă în viaţa ei, despre ceea ce simte. Diarismul ca modalitate de a-ţi descoperi propria persoană, de a nota fără fard tumulturile unui suflet de fată nu face obiectul vreunei revelaţii. Multe sunt textele de gen. Însă ceea ce transformă jurnalul Annei într-un obiect de excepţie este tocmai modul în care ea reuşeşte să filtreze realitatea şi să o prindă pe suprafaţa sticloasă a literei.
Temele abordate sunt previzibile. Despre ce altceva s-ar putea scrie într-un jurnal decât despre marele Sine? Un Sine surprins nu numai în pragul unor metamorfoze fireşti, specifice vârstei, dar mai ales un Sine prins în chingile absurde ale războiului. Anna priveşte cerul înstelat, din pod, împreună cu un băiat, Peter, tot clandestin, de care începe să se îndrăgostească. Şi Anna se-ntreabă: “Atunci când vine cineva de-afară cu hainele încărcate de vânt şi cu frigul pe obraji, îmi vine să bag capul sub pătură ca să nu mai întreb: Când ni se va îngădui să mirosim din nou aerul? ”. Şi Anna caută necontenit răspunsuri, începând cu acelea despre sine. Anna îşi explorează propriul corp, vorbeşte despre sexualitate. Anna are idei revoluţionare în legătură cu statutul femeii. S-ar putea spune că este o partizană a mişcării de gen avant la lettre, a feminismului care va exploda în America anilor ’60, după cum indică următoarele: “Respectul faţă de femeie- şi el trebuie să apară! În general, pe toate continentele lumii, bărbatul se bucură de multă stimă; de ce femeia n-are dreptul să beneficieze cu prioritate de o parte din stima asta? Soldaţii şi eroii de război sunt cinstiţi şi sărbătoriţi, exploratorii se bucură de faimă eternă, martirii sunt veneraţi, dar, din toată omenirea, câţi sunt cei care văd şi în femeie un soldat?”
Atitudine politică şi implicare nu doar emoţională, ci şi inteligenţă, maturitate dovedeşte Anne Frank în raport cu situaţia injustă a evreilor. Ea vede prin crăpătura ferestrei spectacolul macrabru al umilirii şi anihilării unui popor şi judecă toate acestea cu inima, dar şi cu mintea: “Ni s-a adus aminte foarte brutal că suntem nişte evrei în lanţuri, legaţi de un singur loc, fără drepturi, dar cu mii de obligaţii. Noi, evreii, n-avem voie să ascultăm de glasul inimii, noi trebuie să fim curajoşi şi puternici, trebuie să ne asumăm toate neplăcerile şi să nu crâcnim, trebuie să facem tot ce ne stă în puteri şi să ne încredem în Dumnezeu. Într-o zi, acest război groaznic se va termina totuşi, într-o zi vom fi totuşi din nou oameni, nu doar evrei!”
Pe lângă tumbele puberale ale sinelui, culpabilităţi, revolte sau pur şi simplu îndrăgosteală, Anna scrie, după cum era şi firesc, despre ceea ce se întâmplă zi de zi în Anexă. Acuitatea stilului ei, înclinaţia feminină spre detalii creează premisele unor portrete savuroase ce te fac, pentru o clipă, să uiţi că este vorba despre o situaţie extremă, că nişte oameni se ascund pentru a-şi apăra viaţa. Anna are umor, cinism, este verosimilă în tot ceea ce aşază, ritmic, în depozitarul literei. După cum spune într-un loc, “hârtia este răbdătoare”, dar mai ales are gură să râdă cu ea până la urechi: “Dussel: îşi ia de mâncare, nu se uită, mănâncă, nu vorbeşte. Iar dacă nu se poate evita conversaţia, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, să vorbim numai despre mâncare, aşa n-o să ne certăm, doar o să facem pe grozavii. Bagă în el proporţii imense şi nu spune niciodată nu nici la lucrurile bune, şi, deseori, nici la cele proaste.
Pantaloni traşi până la piept, haină roşie, papuci negri de lac şi ochelari cu ramă de baga. Aşa îl poţi vedea la măsuţă, veşnic la treabă, fără să progreseze, întrerupt doar de somnul de după-amiază, de mese şi…de mersul la toaletă, locul lui favorit. De trei, patru, cinci ori pe zi, cineva aşteaptă nerăbdător la uşa toaletei şi strânge din fese, sare de pe un picior pe altul şi abia dacă se mai poate ţine. Crezi că-l deranjează? Ba bine că nu! Nicidecum. De la şapte şi un sfert până la şapte şi jumătate, de la douăsprezece jumătate până la unu, de la două până la două şi un sfert, de la patru până la patru şi un sfert, de la patru până la patru şi un sfert, de la şase până la şase şi un sfert şi de la unsprezece şi jumătate până la douăsprezece. Poţi să-ţi notezi, astea sunt sedinţele fixe. Nu există abateri, el rămând surd la vocea rugătoare de dincolo de uşă, care avertizează asupra unei catastrofe iminenete.” De acelaşi tratament dur, dar îndreptăţit beneficiază şi alţi adulţi, locatari sărmani ai Anexei. Toţi sunt observaţi în detaliu, analizaţi cu ironie, judecaţi rapid prin ochiul pretenţios şi matur al Annei. Mama este opacă la trările profunde ale fetei, în consecinţă stă mai tot timpul legată de stâlpul infamiei şi îşi aşteaptă execuţia, doamna Van Daan, este o ipocrită, săracă în calităţi şi mai ales inaptă în a înţelege orice. Tatăl, singurul care o alină, are parte de toată dragostea şi încrederea Annei. Va fi şi cel care îi va supravieţui şi se va ocupa de editarea jurnalului, ca şi de tot ce înseamnă astăzi Anne Franak ca simbol al opresiunii şi al războiului absurd împotriva evreilor.
Dar cum îşi petrec zilele clandestinii din Anexă? Citesc, învaţă engleza, franceza, iau cursuri de stenodactilografie prin corespondenţă sau de latină, discută despre mâncare sau despre trecutele vremuri bune, fac pronosticuri despre război, îşi clădesc planuri pentru după eliberare, îşi hrănesc fantasmele. Anna ia parte la toate acestea, judecă tot ceea ce vede, înţelege, creşte şi capătă independenţă, dar mai ales încondeiază existenţa lor actuală. Adolescenta are o putere fantastică de a crea atmosfera. Cuvintele o iubesc şi dansează când vesel, când trist în vertijul descoperirii unui suflet mare de fată, plin de talent. Iată o scenă zilnică, sacadată de gesturi monotone, aproape inutile, un bun paravan pentru a gândi, pentru a face prospecţii despre sine: “Să scoţi pieliţele astea e o muncă din cale-afară de precisă şi migăloasă, potrivită poate pentru dentişti pedanţi sau comercianţi de mirodenii minuţioşi, dar pentru o puştoaică neliniştită ca mine este îngrozitoare. Au început la nouă şi jumătate, la zece şi jumătate mă aşez şi eu alături de ceilalţi, la unsprezece mă ridic din nou în picioare, la unsprezece şi jumătate mă aşez iarăşi. Urechile-mi bâzâie: rupe capătul, scoate pieliţa, trage aţa, aruncă păstaia, rupe capătul, scoate pieliţa, trage aţa, aruncă păstaia etc. etc. Totul mi se învârteşte în faţa ochilor: verde, verde, viermişor, aţe, păstaie putredă, verde, verde, verde. De năcuceală şi ca să fac totuşi ceva, povestesc toată dimineaţa tot felul de tâmpenii posibile şi imposibile, îi fac pe toţi să râdă şi simt că mă sfârşesc aproape de-atâta abrutizare. Cu fiecare aţă pe care o trag, sunt din ce în ce mai sigură că nu vreau să fiu niciodată, doar gospodină!”
O lectură încântătoare, un spectacol grandios al maturităţii fragede şi al harului, curmat, fatalmente, de o istorie nedreaptă. Ce ne rămâne de făcut, nouă, alţi captivi ai propriei suficienţe şi ai unei certitudini, poate, nemeritate? Să decojim, pe-ndelete, păstăi de fasole împreună cu Ana şi să luăm aminte!”
Alina Costea
