Dacă noi românii ne-am săturat de prostia noastră, de propriile metehne, de minusurile care ne distrug în fiece zi din viața noastră, atunci, cum ne-am permite să dăm sfaturi, să-i îndrumăm pe alții? Uneori, sau de multe ori se întâmplă și acest lucru, și se pare că autosuficiența noastră, în astfel de cazuri, e nemărginită. O altă meteahnă națională. Mă îndrept, în acest caz, spre multe spații publice vorbitoare de false adevăruri. Nu iau în calcul și nu amestec mediile academice sau culturale.
A-ți clădi societatea, cultura, în genere, pe minciună, fals, mediocritate, neperformanță înseamnă a te a anula ca popor, ca nație, ca țară.
O primă întrebare, deloc retorică: România este, acum, într-un dezechilibru, este într-un prezent nepotrivit ei, sau așa a fost dintotdeauna? Răspunsurile pot fi pe măsura întrebării, însă alegând un context anume, un articol pentru o conferință anume, merită să aleg răspunsul cel mai adecvat.
O conferință despre educație, în toate formele ei, într-o societate aflată într-o permanentă tranziție, e binevenită. E un plus pentru noi toți. Importantă e și asumarea lui.
Acum vreo douăzeci de ani, un remarcabil critic literar, cunoscut om de cultură, anticipa avalanșa de mituri false.
„Ele vor invada spațiul nostru cultural, existențial, afirma profesorul, dar nu trebuie să ne temem de ele. Vor fi ca un pojar. Care, în final, ne va umaniza și imuniza” adăuga el în amfiteatul plin de studenți, dornici de adevăruri absolute.
După atâta amar de timp, convingerile profesorului nostru se lasă sfârtecate, chiar călcate în picioare. Din păcate, pentru erudiția celui care credea în ele, din păcate pentru noi ca națiune.
Revin la întrebarea mea dornică de un răspuns corect: de ce România nu poate fi altfel?
Lucian Boia, într-una din cărțile sale, afirmă răspicat că totul se datorează unei istorii a înapoierii. Din totdeauna, am fost purtătorii unei astfel de vinovății „istorice”. Exemple elocvente sunt multe. Iată doar unul dintre ele. Principatele române apar abia în secolul al XIV-lea, secol ce marca în Occident revărsarea gloriei și a desăvârșirii artei.
România a fost distanțată istoric, de restul țărilor vecine, atunci, ca și acum. În timp ce Bulgaria era, deja, o putere, Ungaria, regat, Polonia, de asemenea, România clădea principate. Un pas încet și greoi prin istorie și timp.
De aici, până la conștiința marginalității ei, a evoluției încete, nu mai e… decât un pas. Altul, la fel de greoi.
România a avut și are conștiința, pe deplin, a marginalității ei. Se simte străină, a nimănui, chiar și după atâta vreme de la nașterea ei, chiar după atâtea timpuri istorice traversate. Dar, ținând cont că e vorba de o istorie a propriei sale înapoieri, o istorie nedreaptă, atunci poate fi înțeles raționamentul acestei atitudini.
Din această teamă, din această nesiguranță, pe acest temei, și nu numai, adoptarea formelor fără fond. Atitudine ipocrită, justificabilă, cu consecințe pe măsură. Ca popor ne păstrăm autonomia în mod deficitar, deloc orgolios. Sau, dimpotrivă, uneori abundă un orgoliu deșănțat, cu repersiuni pe măsură. Orgoliul, din punctul nostru de vedere, nu presupune sfidarea, încălcarea drepturilor minoritare, ci însăși mândria de a fi tu, un popor ce se cuvine să fii: întreg, adunat, corect cu tine, drept cu ceilalți, cu spirit justițiar asumat, admirat, apreciat.
„Prinse” între cele trei imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Rus și cel Habsburgic, cele două principate, Țara Românească și Moldova au reușit să își păstreze, într-un fel original, autonomia. Ceea ce am pierdut de mult timp, este acel sentiment seducător pe care îl trăiește un popor conștient de el și de imaginea impusă de el. Dar, oare, l-a trăit vreodată?
Instabilitatea politică, zecile de domnitori perindați, la tronul țării, nu ar fi un bun exemplu. Perioada fanariotă, o consecință, a acestei mișcări neconvenționale, dar, mai presus de toate, decizia Imperului Otoman de a supraveghea atent totul.
Pasul nostru întârziat în istorie ne-a transformat în ceea ce nu am dorit să fim, dar, din păcate, suntem: o rudă îndepărtată și săracă a tuturor.
Au fost atitudini, evoluții, mișcări dătătoare de suflu, însă la fel de încete și desincronizate. Putem vorbi de reforma anilor ’20, de perioada interbelică, de reforma în învățământ a lui Spiru Haret, de acomodarea neașteptat de pozitivă în comunism, de un minim al clasei de mijloc, de o asumare parțială a unei libertăți constructive. Cu toate acestea, avem cultural, ideologic, educațional, existențial, economic datele acelei rude sărace și nedorite de nimeni.
Evul Mediu a durat atât de mult, în acest colț de lume, încât a reușit să-și pună amprenta suficient încât să nu mai ieșim, chiar și caracterologic din el. El a clădit în ființele noastre, lui îi datorăm extrema umilință și totala supunere. O cauză, una dintre ele a lipsei de reacții civice, a conștiinței civice, pasul, în date normale, spre progres, spre clarificarea datelor unei societăți civice și normale. O cauză a unei profunde stagnări a tradiției. Tradiția presupune și evoluție, dar și sacrificiul păstrării a ceea ce-ți aparține. A unei permanente griji pentru ceea ce ești, pentru ce vei fi.
De la tradiție până la cultură, iarăși un pas. Iar aici ne putem opri, pentru o secundă, pentru a căuta pe cel care ar putea defini cultura, pe cel care se poate bucura, sincer, de povara pe care o poartă pe umerii săi. Omul de cultură, omul tradiției, eruditul, intelectualul unei societăți. Cum se poate descurca el, cine este, de unde vine și spre ce se îndreaptă acest tip de personalitate, amintită mai sus?
Oricine, pentru orice acțiune de a sa, are nevoie de o anumită motivație, de anumiți factori motivaționali. Raportându-ne la aceștia apropiindu-ne, putem defini tipul intelectualului român, îi putem înțelege rolul în această lume, societate a noastră.
Dacă în perioada totalitară a comunismului, își asuma rolul la nivel individual, acum, într-o societate atenuatoare de valori, intelectualul român, își face alte calcule.
Supus unei presiuni economice, incorecte, fluctuante, dispus la sacrificii imense, într-o lume lipsită de scrupule, demolatoare de valori, intelectualul român e obligat să recurgă la o variantă favorabilă sieși. Nu neapărat culturală. Astfel, fără prea mari rezerve nu mai putem vorbi de tipul pur al intelectualui. O puritate care, prin excelență, ar fi putut viza o atitudine corectă și constructivă lumii sale.
Din păcate, intelectualul român nu mai este o voce, e doar o prezență. Devine o prezență anume, numai în jocul cu puterea. Altminteri, la fel de nesemnificativ ca orice altcineva.
De aici, până la cultură, până la tradiție, până la rezolvarea unei crize identitare… doar un pas. La fel de greoi și întârziat, precum a fost dintotdeauna.
Otilia SÎRBU
