La Editura Polirom, în seria de autor “Jose Saramago”, a apărut volumul “Cain” de Jose Saramago, în traducerea Siminei Popa. Alina Costea a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text critic despre acest volum, pe care-l redăm integral:
“Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui , dar spre Cain şi spre jerta lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” (Vechiul Testament, Facerea). De aici pleacă totul, de la nazurile lui Dumnezeu faţă de jertfa lui Cain. Acesta este mesajul (un deus odiosus în luptă absurdă cu propriile creaturi) ultimului roman scris de Jose Saramago şi recent publicat la Editura Polirom în seria de autor, în traducerea Siminei Popa. Cain, un roman previzibil, grefat pe aceeaşi frondă religioasă pe care scriitorul portughez şi-a construit întreaga carieră, acum strălucit încheiată. Chiar dacă în descendenţa unei Evanghelii după Isus Cristos sau a unui Memorial al mănăstirii, cel din urmă roman al scriitorului de Nobel nu face decât să confirme obsesii scripturale consacrate şi să contureze şi mai bine profilul de răzvrătit al lui Saramago, de puţin timp plecat dintre noi.
Răzvrătirea romancierului, acceptată sau nu, considerată blasfemie sau pură avangardă, constă în rescrierea în răspăr a celei mai îndepărtate istorii a omenirii. Cain, protagonistul care este una dintre primele victime ale despotismului divin, după părinţii săi, alungaţi din Rai, este transformat de Saramago într-un călător fără voie, înapoi la facerea lumii. Prins în prezenturi alternative după ce supliciul de a rătăci pe pământ din cauza uciderii fratelui său Abel a fost lansat, Cain asistă la toate momentele importante ale genezei omenirii până după potopul lui Noe (şi dincolo de acesta şi de paginile cărţii aşa cum sugerează finalul deschis al romanului). Cain este acolo când Dumnezeu îi dă poruncă lui Moise, pe muntele Sinai, de a călăuzi poporul evreu. Cain este acolo în cetatea Ierihonului sau în Somoda şi Gomora, vazând cu durere sacrificarea inocenţilor, chiar dacă puţini la număr şi cerând socoteală Domnului pentru acest fapt. Cain este acolo când Iov decade şi se ridică, tot din cauza capriciilor lui Dumnezeu care se vrea iubit mai presus de orice. Cain este acolo când Avraam, supus unei probe similare, trebuie să-şi sacrifice propriul fiu, pe Isaac, pentru a-i arăta Domnului iubire neţărmurită. Cain este acolo când Noe îşi pregăteşte Arca şi când înfruntă potopul. Cain este un existenţialist de modă veche şi caută sensul existenţei sale în lume, deşi pribegit de Dumnezeu şi pus, din nu se ştie ce motive, să participe la toate aceste evenimente straşnice din istoria de demult a umanităţii, fie ea fantasmagorică după cum insinuează uneori ironic naratorul lui Saramago. Cain este în definitiv Omul, eliberat de masca unei false religiozităţi, a pietăţii inutile în faţa unui Dumnezeu abominabil pentru că, nu-i aşa “istoria oamenilor e istoria neînţelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne înţelege pe noi, nici noi nu îl înţelegem pe el.”
Iar dacă nu ne înţelegem, putem măcar să încercăm, să fim deschişi unui dialog ca între două instanţe raţionale şi inteligente, dincolo de un mysterium tremendum sau alte taine asemănătoare, frumos împachetate de biserică şi servite la popoare cu scopul sfintei şi productivei supuneri. În consecinţă, Cain care a comis fratricidul al cărui autor moral a fost chiar Dumnezeu prin competiţia dezlănţuită între fraţi şi prin nazurile sale, încearcă să înţeleagă, chestionează absurdităţile, momentele de cruzime voracee şi de nedreptate, imputându-i-le neîncetat celui de sus: “ar fi fost de ajuns ca pentru o clipă să ai cu adevărat milă, să accepţi jertfa mea cu smerenie, doar pentru că nu se cade s-o refuzi, zeii, şi tu ca toţi ceilalţi, au îndatoriri faţă de cei pe care susţin că i-au creat, Ăsta e un discurs de răzvrătit, Se prea poate, dar îţi garantez că, dacă eu aş fi fost dumnezeu, aş fi zis în fiecare zi, Fericiţi cei care au ales răzvrătirea pentru că ei vor moşteni pământul, Sacrilegiu, O fi, dar în orice caz nu mai mare decât al tău, să permiţi să moară abel, Tu l-ai omorât”. Spiritul anarhic i se trage, probabil, de la mama sa, Eva, căci şi ea, izgonită din Eden, se răzvrăteşte şi întreabă: “ primul lucru pe care va trebui să ni-l spună este motivul pentru care ne-a făcut şi cu ce scop.” Şi Isaac, fiul pe care Avraam trebuia să-l sacrifice de dragul Domnului, se răzvrăteşte şi-l numeşte “crud”. Dar mai abitir decât toţi aceştia laolaltă se răzvrăteşte naratorul lui Saramago. Vocea din off renunţă la regia mascată aşa cum o făcuse de atâtea alte dăţi în celelalte romane, şi păşeşte pe scenă şi demitizează, dărâmă statui, nu doar de dragul distrugerii în sine, ci pentru că vrea răspunsuri la întrebările sale obsesive.
Punctând ritmic bipolaritatea textului care cuprinde istoria propriu-zisă a lui Cain şi a întregii umanităţi, în definitiv, şi metatexul, naratorul auctorial inserează intervenţii ironice, acide, pe modelul unei posibile conversaţii euristice, active, aşadar, inteligente cu un cititor imaginar, pe măsură : “să ne ocupăm de foarte pertinenta observaţie a unor cititori vigilenţi, dintre aceia cărora nu le scapă nimic, care consideră că dialogul pe care tocmai l-am redat ca fiind autentic nu ar fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici cultural….că n-au spus acele vorbe e mai mult decât evident, dar îndoielile, bănuielile, mirările, atacurile şi eschivele argumentării au fost toate acolo.”
Cât despre finalul istoriei propriu-zise, cea a luptei dure dintre Cain şi Dumnezeu, ea nu are final pentru că, după cum notează naratorul, ieşind cu reverenţe din scenă, cei doi: “au continuat să se certe şi se mai ceartă şi astăzi.”
Alina Costea
