La Editura Polirom va apărea volumul „Prin alţii spre sine”, ultimul volum antum al lui N. Steinhardt . Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de Florian Roatiş, repere biobibliografice de Virgil Bulat.
„Prin alţii spre sine” va apărea în seria de autor pe care editura Polirom i-a dedicat-o în anul 2008 – coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia.
Volumul, deja disponibil în ediţie digitală, apare chiar în „Anul Steinhardt”, în 2012 împlinindu-se 100 de ani de la naşterea Monahului Nicolae Delarohia, una dintre figurile de primă mărime ale culturii româneşti.
Pus sub semnul unui citat ilustrativ din Cioran („Critica este un contrasens: se cuvine să citim nu pentru a-i înţelege pe ceilalţi, ci pentru a ne înţelege pe noi înşine”), „Prin alţii spre sine” apare într-o primă ediţie în 1988, bucurându-l pe cel care devenise între timp monahul Nicolae Delarohia şi care dorise mult să îşi vadă retipărite în timpul vieţii textele apărute în Revista Fundaţiilor Regale, dar şi mâhnindu-l din pricina intervenţiilor cenzurii. Prima parte reuneşte articole şi eseuri publicate de N. Steinhardt în prestigioasa Revistă a Fundaţiiilor Regale (al cărei colaborator a fost în anii 1936-1939 şi 1945-1947), dar şi în paginile unor periodice precum Revista burgheză, Universul literar şi Libertatea. A doua parte cuprinde texte apărute în diverse reviste şi cărţi după revenirea sa, la îndemnul prietenilor, în viaţa literară.
„Volumul Prin alţii spre sine a ieşit de sub tipar în luna noiembrie a anului 1988, într-o formă diferită de cea gândită şi dorită de N. Steinhardt. Două dactilograme aflate în Arhiva Mănăstirii Rohia ne fac cunoscute atât structura şi conţinutul volumului conceput de Steinhardt, cât şi, implicit, zbaterile acestuia pentru a-şi impune viziunea asupra antologiei pe care o dorea un adevărat opus magnum. Critica lui Steinhardt nu este cunoscută suficient nici astăzi, lucru explicabil dacă avem în vedere risipirea textelor sale prin reviste – unele greu accesibile – şi numărul mare de eseuri. Ea poartă amprenta personalităţii complexe şi paradoxale a autorului, fiind dificil de încadrat, întrucât stă mai degrabă «la marginea canonului», după expresia lui Gheorghe Grigurcu. Hedonismul lecturii se corela perfect la el cu hedonismul scrierii.” (Florian Roatiş)
N. Steinhardt se naşte la Bucureşti pe 29 iulie 1912. Îşi face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret”. Îşi ia bacalaureatul în 1929 şi frecventează cenaclul „Sburătorul”, iar în 1932 îşi ia licenţa în Drept. În 1934 începe să colaboreze la Revista burgheză şi publică sub pseudonimul Antisthius volumul parodic În genul… tinerilor. Îşi ia doctoratul în Drept în 1936. În 1935 şi 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile Essai sur une conception catholique du Judaïsme şiIllusions et réalités juives. Colaborează la Libertatea şi la Revista Fundaţiilor Regale. După război, publică pentru scurtă vreme înUniversul literar, Victoria, Tribuna poporului şi, din nou, Revista Fundaţiilor Regale. Refuză să colaboreze cu noul regim. În 1960 este anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica-Pillat” la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla şi Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după cîţiva ani în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publică volume de eseuri şi de critică foarte bine primite, deşi unele sînt puternic cenzurate. Monah din 1980, rămîne activ pe terenul eseisticii şi al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.
