Prefaţă de Eugen Negrici, cronologie şi referinţe critice de Laura Pavel, Ed. Curtea Veche/ BPT, 2011
Cei trei membri ai familiei râseră uşurel; Grobei, pretendentul, încercă să-i imite, dar nu reuşi. O rigiditate crescândă punea stăpânire pe fiinţa sa compactă: era incapabil să scoată un cuvânt şi toată lumea îl socotea politicos, distrat. Un om care voiaja atât. Apoi, Lelia îl privi şi se sperie: avea faţa albă, ochii puţin ieşiţi din orbite, tâmplele dureros de concave, gura întredeschisă, fascinată. În spaima ei, ea zări deja lichidul curgându-i pe bărbie, din gura moartă, rigiditatea sa neobişnuită, efortul pe care îl făcea… efortul pe care îl făcea… Un scurt strigăt răsună în gâtlejul ei, neauzit şi se apropie de el, calm şi cu grabă. Îl atinse şi el îi făcu un semn imperceptibil cu umerii, cu braţul, că nu ştiu ce, că ştia că e lângă el, pentru a o linişti. Părinţii ei nu observară nimic. Mama ei, Vanina, continua să povestească. Grobei continuă să fixeze poza aceea a recrutului Farca Mihai, un recrut ce se 
ratase, un aventurier, fost ofiţer, avocat pe jumătate, ce voiajase în America de Nord, ce murise la câţiva ani după terminarea războiului, în vremurile acelea atât de tulburi. Ce stătuse cu predilecţie în „acel” colţ şi perorase, perorase… admirat de gâsca de Lelia, compătimit de una din surorile sale care îl iubea pentru că era sortit distrugerii, sacrificiului care îl înnobila. Grobei făcu un efort aproape fizic (oboseala ultimelor voiaje îşi spunea probabil cuvântul) şi întoarse capul, ca atunci când îţi întorci silit privirea de la un cadavru scânteietor. Ea, Lelia, prin nu ştiu ce intuiţie, închise albumul, care era mereu deschis la pagina cu poza aceea, unde Mihi era în costum de teterist. Cu capela sa ţeapănă, pe vârful capului, cu rânjetul său ironic, „mânjit”, un demon din fundul provinciei, un ratat uitat.
Daniel Cristea-Enache
