Editura Polirom, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Monahului Nicolae Delarohia (29 iulie 2012), va edita o variantă inedită a ”Jurnalului fericirii” după manuscrisul aflat la Mănăstirea Sfînta Ana, Rohia. Îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, notele, addenda şi indicele sunt realizate de George Ardeleanu.
Operă de bilanţ existenţial, ”Jurnalul fericirii” s-a bucurat de un enorm succes după 1989, devenind o carte fundamentală pentru toţi cei care au rezonat la mesajul lui Steinhardt de a-şi depăşi temerile, de a ieşi de sub dominaţia fanatismului, răului şi minciunii pentru a îmbrăţişa adevărul şi a-şi descoperi astfel demnitatea umană.
În vara anului 2002, în arhivele Mănăstirii „Sf. Ana“ Rohia a fost descoperită o dactilogramă – din păcate, incompletă – conţinând o variantă a ”Jurnalului fericirii”. Prima întrebare care s-a pus a fost: era vorba de varianta a doua a ”Jurnalului fericirii” sau de o a treia variantă, rezultată din dorinţa autorului de unificare a primelor două? Un singur lucru era cert: această variantă era diferită de cea publicată în 1991 la Editura Dacia (şi reluată apoi în alte opt ediţii).
Cartea a avut un destin dramatic înainte de 1989. Scris între anii 1969 şi 1971, a fost confiscat de Securitate pe 14 decembrie 1972, dar în 1975 i-a fost restituit autorului, în urma unui memoriu. Între timp însă Steinhardt rescrisese din memorie ”Jurnalul”. Ulterior, el a trimis copii ale celor două variante mai multor prieteni, inclusiv Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Acestora le-a mărturisit şi că intenţiona să unifice cele două variante – acesta fiind cel mai puternic argument în sprijinul ideii că dactilograma de la Rohia reprezintă varianta-sinteză a primelor două.
Care ar fi diferenţele dintre varianta publicată şi varianta de faţă? În primul rând, o altă ordonare a blocurilor textuale (a ceea ce, în terminologia engleză privind structura şi stilistica jurnalelor, poartă numele de ”entry/entries”). În al doilea rând, o altă redactare, o altă formulare, o rescriere a pasajelor comune ori comparabile. În al treilea rând, dislocarea unor fragmente compacte din prima variantă şi repoziţionarea lor. Nu în ultimul rând, prezenţa unor fragmente inexistente în prima variantă.
Varianta apărută la Editura Dacia este cu siguranţă prima, după cum se poate constata din compararea textului publicat cu fragmentele reproduse în „Notele de analiză“ a ”Jurnalului fericirii”, aflate între documentele Dosarului de Urmărire Informativă a lui N. Steinhardt de la CNSAS. Din nefericire, a doua variantă, cea rescrisă din memorie după confiscarea primeia, s-a pierdut în circumstanţe obscure după 1990. Până acum ea nu a ieşit la suprafaţă. Speranţele însă nu sunt întru totul pierdute…
Varianta inedită a Jurnalului fericirii”, ”Manuscrisul de la Rohia” – ediţie cartonată, preţ 54.95 lei – , va fi disponibilă şi în ediţie digitală.
Scriitor şi publicist, condamnat politic şi monah ortodox, atras în egală măsură de literatură şi muzică, de teologie şi drept, N. Steinhardt este una dintre figurile de primă mărime ale culturii româneşti.
În 2008, Mănăstirea „Sfânta Ana“ Rohia şi Editura Polirom au început publicarea seriei complete a operelor steinhardtiene, serie în care au apărut până în prezent: ”Jurnalul fericirii”, ”Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă”, ”În genul… tinerilor”, ”Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului • Iluziişi realităţi evreieşti”, ”Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”, ”Articole burgheze, Între viaţă şi cărţi”, ”Incertitudini literare”, ”Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului”, ”Critică la persoana întâi”, ”Escale în timp şi spaţiu” sau ”Dincoace şi dincolo de texte”, Prin alţii spre sine, Monologul polifonic şi ”Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia”.
N. STEINHARDT se naşte la Bucureşti pe 29 iulie 1912. Îşi face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret“. Îşi ia bacalaureatul în 1929 şi frecventează cenaclul „Sburătorul“, iar în 1932 îşi ia licenţa în Drept. În 1934 începe să colaboreze la „Revista burgheză” şi publică sub pseudonimul Antisthius volumul parodic „În genul… tinerilor”. Îşi ia doctoratul în Drept în 1936. În 1935 şi 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile „Essai sur une conception catholique du Judaïsme şi Illusions et réalités juives”. Colaborează la Libertatea şi la Revista Fundaţiilor Regale. După război, publică pentru scurtă vreme în Universul literar, Victoria, Tribuna poporului şi, din nou, Revista Fundaţiilor Regale. Refuză să colaboreze cu noul regim. În 1960 este anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica-Pillat“ la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla şi Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după câţiva ani în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, „Jurnalul fericirii„. Publică volume de eseuri şi de critică foarte bine primite, deşi unele sunt puternic cenzurate. Monah din 1980, rămâne activ pe terenul eseisticii şi al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.
