La începutul lunii iunie 2012, scriitoarea Katia Nanu şi-a lansat la Galaţi, în cadrul Festivalului Naţional de Carte „Axis Libri”, romanul „Registrul de gardă”, Editura Naţional. Katia Nanu are experienţa a peste 20 de ani de presă scrisă şi a publicat 19 volume de proză, eseu şi versuri pentru copii. Un interviu realizat pentru AgentiadeCarte.ro de Nicoleta Onofrei.
Cea mai nouă carte a dvs., „Registrul de gardă”, se derulează filmic, cadrele se interpun limpede, imaginile şi dialogurile sunt reale. (Mi-a amintit de stilul, „reportajele”, lui Truman Capote.) V-aţi vedea romanul ecranizat, v-aţi gândit, v-aţi dori?
Cine nu şi-ar dori? De la „Paso doble”, romanul care precede „Registrul de gardă” şi ale cărui personaje se regăsesc în acesta, m-a urmărit întrebarea asta. Însă nu sunt eu cea care poate decide, şi atâta vreme cât nu ţine de mine nu am un răspuns, am doar încă un castel în Spania. Şi pe Don Quijote ca partener de drum. În schimb, faptul că o carte a mea v-a dus cu gândul la Truman Capote e ceva concret, un lucru pentru care mă pot bucura şi vă pot mulţumi.
V-a ajutat meseria de ziarist în conceperea şi scrierea acestei cărţi? – nu vă întreb cât de mult v-au inspirat personajele reale.
Nu neapărat meseria, cât oamenii pe care m-a ajutat să-i cunosc. Viaţa de jurnalist se umple, vrei nu vrei, cu fel de fel de oameni şi întâmplările lor. Dacă mai şi pui la suflet, eşti condamnat la galerele tuturor emoţiilor cunoscute şi necunoscute. Şi atunci scrii. Transformi durerea celorlalţi în propria ta durere, transcrii pe limba ta povestea lor. Eu aşa fac.
În 2011 v-aţi lansat volumul „Puzzle cu Vasile”, acum, la un an, a apărut „Registrul de gardă”. E pură coincidenţă ritmul alert în care au apărut aceste două romane sau e urmarea firească a retragerii dvs. din presă?
Probabil că retragerea din presă mi-a dat timp. Mult mai mult timp. Muncind zece-douăsprezece ore pe zi este mai greu să publici anual o carte. Dar nu acesta a fost singurul motiv. La „Puzzle cu Vasile” am lucrat vreo doi ani numai s-o finisez, aşa printre picături. Însă, în timpul ăsta se cocea subiectul din „Registrul de gardă”. Când am început să scriu, totul îmi era clar, cartea asta aproape nu m-a lăsat să dorm, cerea să fie scrisă mai repede…
Vă este dor de presă?
Tot timpul. A fost dragostea mea cea mare. M-a făcut foarte fericită. Am lucrat într-un loc frumos, cu oameni minunaţi, am făcut presă adevărată, m-am dus în fiecare zi cu plăcere la muncă, am iubit ziarul pe care l-am creat. Ce-şi poate dori mai mult cineva? Normal că îmi este dor, însă e dorul acela blând ca după bunicii pierduţi… Mă face să mă uit în urmă fără mânie.
Aţi scris şi cărţi pentru copii în versuri şi proză scurtă, chiar şi eseuri, în acest sens sunteţi aproape de (polivalenţa lui) Victor Cilincă… Teatru v-aţi gândit să scrieţi?
Nu încă. Cine ştie, poate cândva, dacă Victor va găsi timp să mă înveţe… Fără glumă, eu cred că mi-am găsit drumul. Deocamdată. Există un moment potrivit pentru fiecare lucru din viaţa noastră. Toate cărţile mele au apărut la vremea lor.
Ne spuneţi/ povestiţi câte ceva despre experienţa dvs. ca director al Teatrului de păpuşi „Gulliver”? Care au fost circumstanţele, cum a fost scurta perioadă de la cârma Teatrului?
Circumstanţe? Publicasem două cărţi de versuri pentru copii, lucram de nici un an la ziarul „Viaţa nouă” şi cineva trebuia să îndeplinească, partidul o cerea, funcţia de director al teatrului. N-am vrut, le-am şi spus asta celor din teatru. Eu voiam să scriu. Dar sarcinile nu se discutau pe vremea aceea. Era la începutul lunii decembrie 1989. Vai de directoratul meu! Pe 20 decembrie discutam cu foştii colegi din ziar să scoatem jurnalul, pe 22 am scos „Viaţa liberă”, iar pe 25 decembrie păpuşarii îmi aduceau de mâncare în tipografie. Până prin martie, aprilie 1990, adică până când Dănuţ Ganea a primit numirea de director al teatrului, am muncit în două locuri. Şi la teatru şi la ziar. Însă am rămas cu bucuria de a-i fi cunoscut pe oamenii aceia din teatru, de a fi făcut parte din viaţa lor.
Este serioasă cultura la Galaţi sau are doar o înfăţişare frumoasă şi e putredă la mijloc?
Cultura este cum suntem noi. Nu e o noţiune bizară, aterizată din neant pe capul locuitorilor acestei urbe. Cultura face parte din noi, se construieşte prin noi, se sedimentează în instituţii care ne aparţin sau pe care le onorăm (sau nu) cu participarea. Nu poate fi creionată ca un veşmânt arătos, în care umblă doar fantoma stăpânului. Ştii expresia „culţi în cap”? Sunt prea mulţi „culţi în cap” în Galaţi ca să-mi pot eu permite să determin nivelul de putrefacţie sau, dimpotrivă, prospeţimea produsului cultural. Şi, la urma urmei, nici nu vreau.
Ce se întâmplă la Galaţi e valabil şi pentru ţară? Cum stă Galaţiul în contextul ţării?
Provincial. Şi nu pentru că este provincie faţă de capitală, ci pentru că manifestările sale au iz provincial. Cu palide excepţii, Galaţiul se rumegă pe sine. Nu ştiu cum este în alte părţi, sau dacă ştiu pot face discuţii numai pe domenii concrete şi n-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni. Cert este că la noi se poate mai mult, mult mai mult.
O întrebare retorico – visătoare: poate fi extirpat nepotismul sau e un mit?
Trăim în Balcani. Şi nu numai. Mai trăim şi în România post-ceauşescu, apoi în Galaţi, „cumplit oraş de negustori” şi, la urma urmei, trăim în vecinătatea lui Becali şi în vremurile în care Băsescu se întâlneşte (nici el nu prea ştie de ce) cu prinţul Charles, după ce, câteva decenii în urmă, „multiubiţii şi stimaţii” Nicolae şi Elena s-au plimbat în caleaşcă împreună cu mama prinţului, regina. Însă Elena Băsescu este europarlamentar ales democratic de români. Şi tu ai ceva cu nepotismul? Chiar eşti visătoare.
Frumos interviu! Multumim! Merita a fi cunoscuta literatura acestui scriitor profund! Dupa propria-i marturisire, scriind, domnia-sa doreste sa lase „o urma / din trecerea mea / prin acest Anotimp”! Frumos spus, nu? Sa lasam o URMA intr-acest ANOTIMP! Lecturând romanele doamnei KATIA NANU simţi că toate aceste stări contradictorii ale sinelui se topesc în pagini confesive de o frumuseţe contradictorie, încorsetând partea negativă a unor caractere, pentru a conştientiza cât de preţioase sunt iubirea, altruismul, moralul.