Miercuri, 20 iunie 2012, ora 13:00, la Polul Cultural Clujean va avea loc lansarea volumului „OftalMOFTologia sau Ochelarii lui Nenea Iancu” de Vasile Gogea, Editura Grinta, ediţia a II-a. Prezintă: Irina Petraş, Ion Mureşan, Claudiu Groza, Gabriel Cojocaru. Moderator: Mariana Enache.
“N-am putea ocoli un subiect delicat şi anume cel al relaţiei lui Caragiale cu specificul românesc. Cît de reprezentativă poate fi considerată o asemenea relaţie? Angajează ea un discredit al specificului nostru etnic? Cultivîndu-l pe Caragiale ne facem oare un rău ca şi cum am inhala cu bună ştiinţă un gaz toxic? Mihai Ralea se întreba în 1935: “M-am gîndit, dacă acest genial pictor al burgheziei noastre, nu ne-a făcut şi un mare rău”. Şi nu ezita a identifica “crima lui Caragiale”, da, chiar “crima”!, în zeflemeaua compactă a scriitorului îndreptată “contra seriozităţii, gravităţii, contra tristeţii, melancoliei, contra informaţiei şi conştiinciozităţii”. Nenea Iancu ar fi fost tocmai bun de tras la răspundere pentru spiritul facil al intelighenţiei autohtone, oferind pe tavă “o scuză teribilă” defectelor noastre naturale. Înaintea lui Ralea, Petre Marcu-Balş (viitorul Petre Pandrea) îl incrimina pe Caragiale pentru “irespectul valorilor absolute, o stearpă logică, o presupusă claritate ce mutilează realitatea, un criticism pînă la absurd”. Trecînd peste N. Davidescu care-l aprecia pe autorul Năpastei exclusiv drept “un inteligent călător străin” prin spaţiul românesc ce s-ar cuveni însă expulzat, deoarece ar fi “cel din urmă ocupant fanariot”, să amintim că Mircea Eliade şi Noica s-au îndepărtat şi ei de paradigmaticul scriitor care ne-ar fi inhibat “geniul etnic”, “necritic”, “mistic”, ar fi batjocorit “enciclopedismul românesc”. Din alt unghi, Nenea Iancu s-a văzut recent contestat cu duritate de către Marian Popa, în Convorbiri literare: “Criticile minore şi particulare ale unui scriitor de mărunţişuri au fost generalizate, corupţia mentală şi morală a avansat pînă acolo că această canalie de geniu a oglindit epoca, dar a şi făcut-o, pe ea, şi posteritatea moravurilor şi psihologiei române”. În treacăt fie zis, dl. Marian Popa nu se sustrage caragialismului înfierat cu atît aplomb, se ştie bine de ce…
Toate aceste rezerve sau negaţii nu fac decît să susţină binomul contrastant Eminescu-Caragiale. Primul termen ar corespunde laturii hard a sufletului naţional indigen, grave, profunde, cu un ethos accentuat, cel de-al doilea, al laturii soft, neserioase, superficiale, amorale. Să precizăm că nu e vorba de-o criză, de un dezechilibru al mentalităţii noastre intrinseci, ci de o complementaritate, de un “echilibru între antiteze” ce acoperă o rezonabilă autocaracterizare a fenomenologiei româneşti. E adevărat că, în doctul şi ingeniosul d-sale volum, Clanul Caragiale (Biblioteca Apostrof, 2002), Ion Vartic apreciază polaritatea menţionată drept un reflex al unei “tradiţii perimate”, o “operaţie reducţionistă”, inoportună, “practic imposibilă în marile culturi europene”. Dar tot d-sa crede că arhetipul binomului românesc s-ar putea detecta într-o operă goetheană, Anii de ucenicie…, prin mijlocirea a doi artişti ce compun o figură antitetică, Serlo şi Wilhelm Meister, deci un arhetip cît se poate de exponenţial-european! Pe cînd cel dintîi “se obişnuise în conversaţie să facă pe sofistul într-un mod fin, pe jumătate ironic, pe jumătate glumeţ, şi să zădărnicească astfel orice schimb serios de idei”, cel de-al doilea “voia să deducă totul din noţiunile pe care le intuise (…); pe scurt el trata toate cît se poate de serios”. Întocmai cum se întîmpla cu Eminescu şi Caragiale, cei doi “se căutau unul pe altul şi se bucurau cînd puteau să petreacă un ceas, două, împreună”. Ceea ce n-ar însemna altceva decît un mod de cooperare, de integrare a contrastelor într-o unitate intelectuală funcţională. Intre discursul superior speculativ, sever idealizator al poetului şi cel sofistic, cu pitoreşti grimase, nutrit de duhul funciar de contrazicere al dramaturgului exista un canal de comunicare, ca între Serlo şi Wilhelm Meister. Chiar dacă, normal, “cumpăna” e aplecată cînd în partea lui Eminescu cînd în partea lui Caragiale, privind lucrurile de sus, “linia de echilibru” se menţine. Distorsiunea se produce la nivelul unei personalităţi sau a alteia, nu în perspectiva generală a fiinţei naţionale, relativ unitară. “Binomul” nu ni se pare “degradat”, ci activ în continuare. Însufleţit nu numai de cei dispuşi a refuza zeflemeaua caragialiană, ci şi de cei care consună cu Nenea Iancu, care îi succed în substanţa balcanică, de-o copioasă expresivitate, laborios estetizată, cu bogate valenţe comice evoluînd pînă la grotesc, a creaţiei sale, nu o dată virînd energic, ei, urmaşii, spre versatilitate şi oportunism (ne gîndim aci la o serie de autori de la T. Arghezi la Petru Dumitriu, Eugen Barbu etc.). N-avem încotro. Oricît s-ar putea glosa asupra lor, oricît s-ar precipita partizanatele, pilonii spiritualităţii noastre rămîn Hyperion şi Mitică, Astrul şi Moftangiul.” (Fragment din prefaţa semnată de Gheorghe Grigurcu)
Mai multe informaţii despre autor la pagina web: http://vasilegogea.wordpress.com/about-2/
