Ed. Cartea Românească, 2011
Atomii trupului meu
Atâta am iubit-o
că în preajma ei
atomii trupului meu
fremătau de dorinţă, de nerăbdare,
şi dădeau să-şi facă loc
în trupul său
precum rădăcinile salcâmului în pământ,
şi visau
să se mute pentru totdeauna acolo,
în trupul său aurifer
ca şi cum ar fi ajuns, în fine, acasă.
Atâta o iubesc şi astăzi,
când e departe,
că atomii bietului meu trup
abia se mai ţin laolaltă.
Ci bucuroşi
s-ar rupe, m-ar părăsi şi ar zbura
spre ea,
s-o regăsească.
Amintiri despre zbor
Dacă stau bine şi mă gândesc
chiar am zburat, de mai multe ori.
(Li s-a întâmplat şi altora,
prietenul meu Adrian a şi scris
un poem tulburător despre asta.)
Nu ştiu cum am reuşit. Din senin, din nimic,
mă pomeneam în văzduh.
Nu mai ţin minte nici cum începea totul, nici cum
mă întorceam pe pământ,
dar îmi amintesc precis zborul însuşi:
fără pricepere, caraghios, dădeam din braţe ca din vâsle
şi mă ţineam cu uşurinţă în aer.
O dată am rămas mai mult timp
acolo, sus, nemişcat:
priveam spre oraş cu ochii
cu care trebuie să privească o stea,
trupul meu pâlpâia ca un felinar aprins,
iar inima începuse parcă să se pietrifice,
bătea din ce în ce mai rar.
Daniel Cristea-Enache
1. Atomist român, pășind drept în siajul gânditorilor greci din secolul V a.Chr. (ne referim desigur la Leucip și Democrit), poetul Gabriel Chifu este un veritabil explorator al ”naturii lucrurilor”.
Privirea sa microscopică nu se oprește la suprafața propriilor sentimente, devenite sinceră materie poetică, ci se înfinge scurt și dur în nucleul fierbinte al acestora, în jurul căruia plutesc (în mod științific !)electroni, protoni, neutroni și quarkuri. Aceștia zburdă și bat câmpii erotici, provocând încă din primele versuri o mișcare browniană sau, mai exact, o agitație termică ce pune stăpânire pe eul liric, căruia i se pot număra subliminal câteva ”gene eminesciene” – cum ar spune vreun critic(sau istoric?) literar cu vaste cunoștințe de genetică – vezi ”dorința”, vezi ”salcâmul”(dacă n-o fi vreun copăcel mai puțin romantic, dar cu rădăcini directe în ograda sudică, moromețiană), la care se mai pot adăuga, în exemplul de față, și vreo câteva ”gene” topârceniene ( ”ș-acum sunt singur… și-i târziu…/Iubita mi-e departe./…”), rămase nedetectate până acum, în ciuda tuturor controalelor tehnice pozitive, insuficiente însă pentru a stinge setea de adevăr a autorului cronicii ”Corelativul obiectiv” – un incisiv înșirător de veștede analize și sinteze [e.g. ”De această putere a evidenţei, însă, mi-e cel mai teamă în critica literară. Am frunzărit cele câteva cronici de care a beneficiat volumul din decembrie până acum. M-au cam lăsat sur ma soif. Fără excepţie favorabile, acestea practicau un discurs care (în ciuda unor bune observaţii, uneori) mimează pedant înţelegerea. Fără, de fapt, a înţelege mare lucru. Recunosc că, dacă n-aş fi ştiut bine cartea (din etapa de şantier chiar, anterioară publicării), asemenea comentarii m-ar fi descurajat de la a o citi. Descriptivism, descriptivism.” sau ”După lectură, urmărind cu atenţie toate liniile de forţă şi dând la o parte pistele false, echivalenţa devine simplă. Ţinutul misterios e trupul uman.”, precum și ” Ce mă interesează e să conduc cât mai firesc demonstraţia către o concluzie în absenţa căreia discuţia, pur şi simplu, nu mai are rost. Aceea că, în poezia lui Gabriel Chifu (la cea de acum mă refer, n-am verificat dacă ea se susţine şi în volumele precedente), corelativul obiectiv, sau, mai pe româneşte, corespondentul concret, are un rol crucial. Destul de uşor de determinat de la caz la caz, acesta nu trebuie, însă, ignorat niciodată de la început. (Abia apoi, într-o etapă ulterioară, se poate renunţa la el de dragul unor observaţii mai subtile. Cum sentâmplă, de altfel, şi cu corpul. Acesta e, de obicei, invocat cu consecvenţă tocmai pentru a fi, mai pe urmă, scos din scenă). Succesiunea nu se discută. A o încălca reprezintă cea mai sigură cale către falimentul interpretativ.” ].
Numai că ”falimentul interpretativ” îl paște iute și pe ditirambistul care vorbește despre poezie ca un chirurg dezorientat [”Aşa şi cu poezia. Trebuie „operată” de două ori. Întâi în felul acesta, care-i stoarce ca într-un teasc energiile concrete (atâtea câte sunt), apoi în sens invers, recompunând-o în ce are ea cu adevărat specific. ”] și care confundă, precum alți confrați (din păcate mult mai valoroși!) , experiențele ce țin de domeniul medical cu inspirația, talentul social cu valoarea literară și, mai grav, spiritul partizan cu cel critic.
Cu toată grija și cu tot sprijinului necondiționat acordat de critica literară românească, de însuși sindicatul scriitorilor silitori din întreaga țară, lirica chifiană mult existențială, erotică ici-colo, rămâne la fel de autentică, incitantă, senzuală și pasionată precum o poartă veche de garaj proaspăt decapată, dată cu baiț și apoi vopsită bej.
Cel mai original vers al poemului este ”în trupul său aurifer”.
2.Nu ajunge să fii prieten cu Adrian Popescu ca să scrii un bun poem despre levitație și ca să faci dintr-o experiență paranormală, trăită sau inventată, o operă de artă.
”Amintiri despre zbor” e o poezie care sigur nu va face dintr-un premiat USR o stea (nici măcar o cometă sau un meteorit!)și nici nu-l va urca pe soclu, lângă marile spirite creatoare care, e clar!, nu agreează nici măcar ocazional low cost-ul.
Cel mai percutant vers al poemului este” fără pricepere, caraghios, dădeam din braţe ca din vâsle”.