Coordonator general Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2012
Adept al criticii de participare, Lucian Raicu nu are, propriu-zis, o metodă, ci recurge la o lectură atentă şi comprehensivă. Dornic să intre în intimitatea textelor, el dispreţuieşte blazarea şi suficienţa unor confraţi care, comentînd, nu fac decît să-şi confirme părerile prestabilite, de aceea şi este ostil pedanteriei, atribuită criticilor întemeiaţi pe o teorie. Nu validitatea propriului demers îl preocupă, ci adevărul lui. Suspectează orice abordare obiectivă, „ştiinţifică” a literaturii, chiar şi cînd aceasta dă rezultate, după cum îl pun în alertă contextualizarea operei şi situarea ei într-o desfăşurare istorică.
Gîndeşte literatura din toate timpurile ca pe un prezent continuu şi se pronunţă pentru aşezarea împreună a clasicilor şi a modernilor. E drept însă că, în ceea ce priveşte literatura română, nu are o chemare deosebită către cei dintîi. Caută unicitatea ireductibilă a operei, nu locul ocupat într-un ansamblu. Se fereşte de clasificări, caracterizări, concepte, aruncă o 
privire înnoitoare, conformă spiritului modern, fără să pornească de la o concepţie prestabilită şi fără să folosească un aparat sofisticat. (…)
Deşi desăvîrşit profesionist al scrisului şi al aprecierii, Lucian Raicu scapă de blazarea specialistului, păstrîndu-şi intactă bucuria de a citi. Porneşte de la „tăcerea” originară, acea tăcere dinspre care, în ceasurile fericite, urcă ecourile operei.
Daniel Cristea-Enache
Niște notițe dezlânate, luate parcă în grabă la vreun curs ținut de vreo adevărată celebritate sau (mai știi?) un conspect turnat direct în prezentarea de dicționar, fără nicio prelucrare sau reflecție, fără milă pentru publicul profan, căutător de informație, care nu va înțelege nici acum, nici peste 100 de ani al cui ”adept” a fost strălucitul critic, cum intra el în „intimitatea textelor” în timp ce își disprețuia confrații pedanți, ce a vrut autoarea prezentării să spună prin ”Nu validitatea propriului demers îl preocupă, ci adevărul lui. ”, dacă a vrut să spună ceva (validitate înseamnă ”proprietate a unei expresii de a fi adevărată, corectă”) sau doar a cochetat cu o tautologie, de ce era criticul Lucian Raicu suspicios față de abordarea ”științifică” a literaturii de vreme ce aceasta tot dă rezultate(?), de ce îi pune acesta pe clasici în aceeași oală cu modernii, deși nu-i plac cei dintâi, ce o fi fiind”unicitatea ireductibilă” a unei opere, unde își aruncă autorul volumului ”Reflecţii asupra spiritului creator” ”privirea înnoitoare”, dar fără ”aparat sofisticat” și, firește, cum a reușit domnul Raicu să scape de ceea ce domnul Manolescu se temea încă din 1984 (vezi http://www.agentiadecarte.ro/2012/05/nicolae-manolescu-%E2%80%9Eteme%E2%80%9D-ed-cartea-romaneasca-2011/ ).
” The rest is silence”…