Andreea Brumaru: Reconstituirea
În Vila de la Neptun am observat şi înţeles pentru prima dată ce înseamnă un scriitor, cît de special e felul lui de-a fi. Există prin urmare oameni care în dimineţile lungi şi fierbinţi preferă nu să vadă marea, ci să rămînă ascunşi în umbra unor camere mici, pătrunse de aerul unei veşnice igrasii, pentru a scrie sau a citi. Intimitatea scrisului şi recluziunea păreau opţiuni ciudate, asemănătoare bolii, atunci cînd noi, cei sănătoşi, cei vii, ne întindeam voioşi cearşaful pe nisip şi ne abandonam plajei şi valurilor gălăgioase. Orice conversaţie cu unul dintre ei, ocazională sau provocată cu stîngăcie, era o plăcere: jovial sau trist, deschis sau crispat, scriitorul mereu îţi răspundea ceva interesant. Uneori mi se întîmpla doar să-i ascult, să trag cu urechea la discuţiile de pe terasă, atrasă de umorul dezlănţuit, ce stîrnea în jur plăcuta nebunie a veseliei necontrolate, sau dimpotrivă, intrigată de tenta misterioasă a cîte unei fraze-aforism ce-ar fi putut fi un vers sau o replică de roman. De atunci 
am rămas cu această viziune uşor nerealistă: dialogul cu un scriitor, fie el căutat sau întîlnit întîmplător în drumurile banale ale vieţii de zi cu zi, aduce un moment de graţie. Orice act înfăptuit împreună cu scriitorul e mai mult decît ceea ce pare a fi şi seamănă a iniţiere: o partidă de minigolf, chiar şi jucată pe tăcute, te poate învăţa ce-i strînsa coalizare a familiei devenite echipă ad-hoc şi cum genurile diferite de literatură duc la stiluri diferite de joc. În minigolful precis şi meticulos, poezia face faţă criticii cu mare efort, dar poate şi cîştiga, printr-o ultimă lovitură aiurită, zig-zagată, ce ţine de talent, noroc şi destin… scriitoricesc.
Daniel Cristea-Enache
Andreea Brumaru a pășit cu hotărâre peste pragul ce o despărțea de lumea celor despre care crede că spun numai lucruri interesante. Eleganța spontană cu care scrie, noblețea viziunii sale „ușor nerealiste”(eu aș numi-o de un serios irealism) și capacitatea de a schița din doar câteva fraze adevărate mini-portrete de scriitori, tipologii, de a evoca o întreagă atmosferă, cred că o califică suficient pentru statutul de grațioasă ”bolnavă” de literatură, scriitoare adică, dacă asta și-a dorit.
Finalul fragmentului aduce cel puțin două idei incitante: 1.‘’genurile diferite de literatură duc la stiluri diferite de joc’’. Sigur, comparația dintre literatură și joc nu e absolut originala, însă disocierea literaturii pe genuri și asocierea lor cu stilurile de a practica un joc s-ar putea dovedi fertilă. E un teren pe care îl putem, poate, întâlni și pe Magister Ludi Josef Knecht.
2. Foarte probabil că autoarea se referă la o întâmplare anume, la un fapt exact, autobiografic, însă extrapolînd, ideea înfruntării dintre critică și poezie, pe un teren neutru, e neobișnuită și presupune în același timp existența unor abilități speciale de comunicare între cele două ”genuri”.
Înainte de toate, poezia e un limbaj, pe care fiecare pretendent la titlul de poet încearcă să-l construiască sau inventeze, după puterile sale. Un bun critic de poezie este acel ce reușește să descifreze( sau să spargă ?) codul acestui limbaj, menținând astfel vie relația dintre cel care scrie și lume, ca și între ”limbajul poetic” și limba ”vulgară”de la care a pornit. Neplăcut este însă când se aranjează să fie recunoscuți poeți și cei care nu reușesc nici să contruiască, nici să inventeze, numai și numai pentru a li se răsplăti agitația și a nu-i face să plângă de neputință. Două exemple de încercări poetice, luate aproape la întâmplare, mai exact, cel mai recent citite:
A. Temperatura de Descompunere
Trecând călare pe lângă trăsură în dreptul miresei, atingând-o,
Temperatura de Descompunere i-a făcut mirelui
cu ochiul şi a arătat cu braţele
deschise împrejur: nu
vă miraţi, dedesubt este iadul şi aceste căsuţe, asemănătoare aceleia în
care veţi locui şi voi doi, sunt
numai nişte răsuflători pe unde ies eu; ies eu cu… bănuiţi voi cu cine, ducă-se pe
pustii… Bine
că nu ies prin răsuflători sufletele morţilor
noştri: mireasa
face o cruce mare, îşi ridică bucla de păr blond din poală şi împunge
vizitiul cu
umbreluţa. Cine ştie… Tu
nu spui nimic? Mirele ridică din umeri şi muşcă încă o gură din gogoaşa
răcită, cumpărată anul trecut de mama
soacră, moartă, Dumnezeu s-o ierte, îi
rămâne o mustaţă din pulbere de zahăr vanilat, îşi linge degetele. Zahărul
vanilat este factorul necesar de claustrare
chimică… Vă
voi însoţi şi eu o bună bucată de drum, îmi
daţi voie, spune Temperatura de Descompunere, sper să nu vă deranjeze. Şi
Temperatura de Descompunere se învinovăţi că
n-a făcut încă nimic de seamă…
B. Şi dacă…
Şi dacă o speranţă mică, mică de tot
ca o steluţă aruncată de bolta de păcură,
ca o scînteie zburată din foc,
din focul mare de tabără al copilăriei,
o prinzi pe podul frumoasei tale palme
şi sufli încet, încet asupra ei –
să nu se stingă.
Şi dacă din debila scînteie izbucneşte iar
rugul aprins – şi nu acela mistic şi metafizic,
ci rugul, rugul întrupat din flama subtilă
între două suflete vagante.
Aşa, ca o luminiţă la capătul tunelului,
după cum sună trăncăneala zilei de azi.
Şi dacă… Şi totuşi…
Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva în afara,
există ceva dincolo de trăncăneală?
A.mi se pare o reușită superbă, la fel ca întreg volumul din care face parte, iar B. cred că nu se poate califica drept poezie, dar ar putea fi, e adevărat, o ”trăncăneală”. E pur și simplu ”nimic”, din punctul de vedere al literaturii!
Da, se pare că, deși îmi place scrisul Andreei Brumaru, nu mă pot totuși convinge că tot ce spun unii scriitori e interesant. 🙂