Joi, 31 mai 2012, ora 18:00, în sala de Consiliu a Facultăţii de Litere din Bucureşti, scriitorii Adrian Pârvu şi Paul Vinicius vor participa la o nouă şedinţă de cenaclu. Moderatorul aceste şedinţe va fi domnul profesor Livius Ciocârlie.
Paul Vinicius s-a născut la Craiova în 1953 şi a absolvit Facultatea de Mecanică, Politehnica București, în 1982. Este membru fondator al cenaclului Universitas, condus de profesorul și criticul Mircea Martin. Din 1990 renunță la cariera politehnistă și lucrează ca jurnalist. În prezent este redactor la Editura Muzeului Național al Literaturii Române. A publicat următoarele volume de versuri Drumul pînă la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate, Ed. Crater, 1998; Eclipsa, Ed. Crater, 1999; Studiu de bărbat; Ed. M.N.L.R., 2003; Un poem pentru Ioan Flora, Ed. Pagoda Press, S.U.A., 2005. A publicat două cărți de teatru: Și noi am fost în America, Ed. Palimpsest, 2004; Colonia Graffiti, Ed. M.N.L.R., 2005; Liniştea de dinaintea liniştei, Editura Tracus Arte, 2011. A primit Premiul pentru debut al U.S.R., 1998 și Premiul A.S.P.R.O., 1998. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), al Societăţii Ziariştilor din România 
(SZR) şi membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Români (AZR).
„Bizar, ameţitor, greu de situat, Adrian Pârvu, debutant în al şaselea deceniu al vieţii, este un ziarist care a cochetat multă vreme cu lirica. Primul lui volum, Poetul, vărul şi poporul, Editura Tracus Arte, are o structură curioasă, violent duală.
Numai că poemele celor două cicluri, complet diferite ca intenţii şi mijloace, nu sunt grupate fiecare în zona lor ci aşezate alternativ. Astfel cititorul trece, ca popa de pe podul lui Păcală, de la călcătura tare a unor texte prozaice, vag revoltate, bine înfipte în realitate, amintind şi prin scriitură profesiunea autorului, la cea moale: poeme metafizice intitulate „Căderile” şi numerotate de la I la XXI (cîte secole de la Hristos, nu-i aşa). Aceste fiind, după cum autorul anunţă explicit, interpretăpri laice ale textului biblic. Deşi „laice”, versurile au tonul este al „originalului”: „Cînd a căzut a doua pecete/ a doua făptură vi a glăsuit zicând: / Vino şi vezi!/ şi un alt cal,/ un cal roşu s-a arătat, şi a primit o sabie cel ce sta călare,/ să ia pacea de pe pămînt” etc. În ele avem mai curînd o fascinaţie a incantaţiilor decît o interprtetare a scrierii sacre.
Care este adevăratul Adrian Pârvu? Amîndoi, desigur. Chiar dacă, puse sub două heteronime, cei doi poeţi pe care îi adună cartea ar putea lesne trece drept persoane diverse. Pur şi simplu, omul e bivalent şi îşi lansează în explorarea sinelui două expediţii diferite în direcţii opuse dintre care una „La marginea incompatibilă a poporului său” iar alta spre sinele mistic.
Care e mai bun poet? Eu îl prefer pe primul, cel care scrie „cu personaje” recurente: poetul, vărul şi, mai ales, poporul – „frumos mai era şi poporul poetului”, zice în derîdere Pârvu. Acesta e un poet, cu energie şi umor, cu priză şi la realitate şi la text. Celălalt, metafizicul, nu poate fi însă ignorat. Deşi „E mult mai preţios, mai auriu poetul/ mort decît poetul viu”, le urez ambilor viaţă lungă în acelaşi trup în care, pentru că trebuiau să poarte un singur nume, li s-a zis Adrian Pârvu„ (Horia Gârbea)
