Eseul ca „provocare”
Înţeleg eseul ca o provocare adresată tocmai rutinei din meseria noastră. Acolo unde drumul pare înfundat, pentru că toate soluţiile au fost găsite, ne pot aştepta minunate surprize. Critica e ca o plimbare nesilită prin pădure, pe poteci bătute de mii de ori, cu condiţia să priveşti în jur şi să îndrăzneşti să spui ce ai văzut. Cercetătorul serios se sperie de mulţimea atlaselor botanice şi nu crede că ar putea descoperi el ceea ce generaţii de botanişti au ignorat. Şi totuşi! Forma petalelor sau mireasma unei flori constituie un limbaj veşnic nou şi reformulabil. Operele artistice sunt, pentru cititorul care e criticul, prezenţe indimenticabile (cum ar fi zis G. Călinescu) şi absolut inedite. Dacă n-ar ţâşni, de fiecare dată, din întâlnirea noastră cu ele, neuitatele, acea impresie extraordinară de prospeţime, pe care ţi-o lasă cea dintâi iubire din adolescenţă, probabil că am renunţa să mai citim, plictisiţi ca de un roman poliţist al cărui final îl ştim prea bine.
Voi încheia precizând că „provocarea” (câtă este!) din „temele” mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrânicioasă şi ternă care-mi poate ieşi de sub condei, de extenuarea materiei mele cenuşii. Mai ales că ştiu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă şi că, la capătul ei, mă aşteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.
„Steaua”, nr. 4, aprilie 1984
Daniel Cristea-Enache
Da, pentru criticii literari există multe provocări, concrete, pe care din păcate nu prea vor să le accepte… de cele mai multe ori din lașitate, nepricepere sau inerție, din cecitate sau solidarități meschine cu grupuri și grupulețe în care se amăgesc a fi acasă, protejați… de fapt, falșii prieteni de abia așteaptă să-i prindă cu garda deschisă pentru a lovi… e ca și cum ai intra într-un partid și devii sclavul lui…. doar în idee poți fi cu adevărat liber și nedator nimănui… dar tinerețea e supusă greșelii….
Cum critica literară poate fi comparată natural de Nicolae Manolescu cu ”o plimbare nesilită prin pădure”, n-ar fi, poate, exagerat sau nepotrivit să-l privim pe exegetul literar de meserie (dar cine spunea nu demult că această meserie nici măcar nu există în nomenclatorul oficial al profesiunilor licite?) ca pe un Păunaș al Codrilor, fluierând vesel din frunză o cronică sau un studiu despre viața și opera ‘’animalelor’’ din ocolul său silvic sau, mai specializat, scriind, să zicem, un tom voluminos despre tipurile de boncăluit în romanul de dragoste interbelic sau dedându-se, cu pasiune de entomolog, la colecționarea de futilități lirice. Asta, sigur, atunci când nu atacă cu pistoalele la brâu și cu cuțitul în dinții scriitorii bogați în opere valoroase sau nu zidește, exclusiv după principiul plăcerii (sau al bunului plac?), literatura română încă verde.
Urmând fidel retorica manolesciană, putem re-construi pe baze silvestre întreg universul teoriei și criticii literare, amenințate viguros, se pare, în exact același timp, și de rutină și de veșnica „impresie de prospețime” pe care ți-o lasă întâlnirea cu „indimenticabilele” ”absolut inedite”, după fiecare întâlnire, bla, bla, bla…Și așa nu ne mai intrigă nici metafora lărgită, mult prea vegetală chiar și în contextul istoric al anului 1984, când tot poporul român era cam ‘’ vegetal’’, nici italienismul care tronează strident în text ca un neg mare și lunguieț pe vârful unui nas borcănat, ca să nu mai vorbim de scârțâielile logice ale frazei, neîndeajuns unse cu toate alifiile teoriilor despre ce este și cum se scrie un eseu și, cu atât mai puțin, automăgulirea prin întoarcere, răsucire și prindere a cozii, cu care autorul se joacă pe tot parcursul scrierii.
Noroc cu finalul. Sunt rânduri pline de sensibilitate, care pe mine m-au convins că ar trebui dată o reglementare prin lege conform căreia prestația profesională a criticului ”de meserie” trebuie să înceteze – volens-nolens – undeva în jurul vârstei de 50 de ani, tocmai pentru a preîntâmpina categoric cazurile manifeste de ”extenuare a materiei cenușii” și de încetare a plăcerii oferite de lectură…
Fragmentul nu este chiar foarte departe de a fi o pledoarie pentru eseul în aer liber și profesiunea de credință a unui pădurar amenințat de sosirea iernii.