„Lectura îmi oferă mai multă substanţă pentru visare decât orice altă experienţă de viaţă”

Poet, prozator, eseist, traducător și editor, Emilian Galaicu-Păun publica în anul 2011 romanul „Țesut viu. 10 x 10”, Editura Cartier. „Asemănător cu un palimpsest, romanul acoperă ultimii 40 de ani, mai exact, de la moartea lui Iuri Gagarin, în 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Chişinău, şi o geografie ce se extinde pe câteva continente. Totodată, cartea se vrea un Pomelnic, în care cei trecuţi la Vii ajung, rând pe rând, să se alăture celor Adormiţi, în timp ce morţii dragi revin mereu în discuţie.„, a scris Irina Nechit. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre acest roman, dar şi despre detaliile care compun portretul zilnic al unui scriitor, iar interviul este preluat din revista Hyperion, cel mai recent număr.

Una dintre devizele aflate pe site-ul Editurii Cartier este „citesc, deci scriu”. În ce fel vă reprezintă?

Într-un poem, Pocitania, dedicat vechiului meu prieten, Al. Cistelecan (a cărui carte de debut, Poezie şi livresc, o cumpărasem la Moscova, de la librăria „Drujba”, pe la 1988) spuneam pe final: „în joacă/ mi-am pierdut la cărţi viaţa. la cărţi de citit. de scris, viaţa”. Această „pierdere” s-a întors într-un imens câştig – graţie cititului (înainte de a fi redactor-şef al editurii Cartier, sunt redactor de carte pentru o bună parte de titluri apărute la noi; totodată, de 8 ani de zile prezint la Radio Europa liberă – www.europalibera.org – rubrica de autor „Carte la pachet”, în fiecare luni seara, efort de curând răsplătit prin decernarea Premiului Galex al Ligii Bibliotecarilor din Republica Moldova pentru Cel mai bun scriitor promotor al cărţii şi lecturii), îmi câştig bucăţica de pâine, nu neapărat „în sudoarea frunţii”, dar de bună seamă şi din contul cărţilor mele (încă) nescrise. Adevărul este că pentru un autor livresc până-n vârful unghiilor (repet şi eu, după Danilo Kis: „Citesc mult. Iar lectura îmi oferă mai multă substanţă pentru visare decât orice altă experienţă de viaţă. Îmi place să citesc mai ales cărţi făcute din alte cărţi: este un sentiment liniştitor pentru noi, cei care ne petrecem întreaga viaţă citind. Şi mi se pare firesc nu doar să visez despre ce citesc, ci să le fac loc acelor lecturi în viaţa şi în cărţile mele.”), această „frumoasă zăbavă” face toţi banii, atât în plan profesionist (ceea ce au remarcat absolut toţi criticii care au scris despre poezia & proza mea), cât şi pe plan fiinţial (cu mâna pe inimă, mărturisesc că la fiecare etapă a vieţii mele, întâlnirile cruciale au avut loc în biblioteci, cu autori & titluri noi; până şi cu viitoare mea nevastă, o vreme ne-am dat rendez-vous în… Biblioteca Naţională, pe-atunci „N.K. Krupskaia”, din Chişinău!). Aşadar, accentul cade pe „citesc”; cât despre acel „deci scriu”, lucrul acesta se întâmplă doar atunci când reuşesc să înving forţa de rezistenţă a materialului cetit/trăit. De regulă, „decolez” de pe pista unei fraze, idei, cărţi străine – exact ca-n Meşterul Manole, unde zidurile mănăstirii se înalţă pe temelia unei altei construcţii. Pe de-altă parte, aş putea număra pe degetele unei singure mâini cărţile pe care mi-ar fi plăcut să le scriu eu (şi, oricum, aş fi făcut-o altfel!). Scurt pe doi, „mallarméian scriindu-[mi] Singura Carte, revizuită şi adăugită cu fiece ediţie, nuanţată sau rescrisă în viziuni complementare” (N. Leahu), de timpuriu am înţeles că „nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” (R.M. Rilke, Malte Laurids Brigge). Qed!

Există nenumărate legi, instituţii, proiecte etc. care ar putea ajuta scriitorii să trăiască un pic mai bine din ceea ce scriu. Mulţi dintre ei nu sunt la curent sau nu au o structură pragmatică care să-i îndrepte către „reţete” prolifice. Credeţi că dacă s-ar aplica legile cum trebuie, iar ONG-urile şi instituţiile, statul sau sponsorii privaţi ar fi într-o armonie, s-ar putea trăi din scris?

Hai să punem întrebarea într-un mod mai radical: dar câţi scriitori trăiesc cu adevărat PENTRU scris?! Frică mi-i că, punându-se accentul pe „legi, instituţii, proiecte etc. care ar putea ajuta scriitorii” să trăiască DIN scris, nu neapărat cei mai valoroşi autori vor beneficia de aceste „reţete prolifice”, ci firile pragmatice & bine informate. Să fiu bine înţeles: am fost şi sunt pentru implementarea unor mecanisme care ar susţine nu atât cultura la modul abstract, cât personalităţi din domeniu – figuri notorii sau tinere talente –, nu doar în baza unor merite „istorice”, ci a unor proiecte concrete de moment (între paranteze amintesc că am făcut parte din comisia Cultură a Fundaţiei Soros-Moldova, iar printre proiectele realizate cu brio se numără şi acordarea unor burse anuale de creaţie în valoare de 1.200 $ pe domenii: literatură, teatru, muzică, arte plastice; asta pe lângă tipărirea unor serii de cărţi – Prima verba, la editura Arc, Raftul întâi la Cartier – ale autorilor contemporani, sau montarea unor spectacole, sau editarea unor albume etc., etc.). Or, înainte de ipotetica aplicare „cum trebuie” a acestor legi în domeniul culturii, ce-ar fi să vedem în ce măsură funcţionează mecanismele statale (că, dragă Doamne, există doar ministere ale Culturii de-o parte şi de-alta a Prutului) în societate?! Bunăoară, cum se achiziţionează cărţi pentru biblioteci? Cum se finanţează noi titluri? După ce criterii (şi cine se face responsabil) se alcătuiesc asemenea liste, mai cu seamă când vine vorba de finanţarea unor manuscrise pe care nu le-a văzut nimeni (mă refer în special la Hotărârea Colegiului Ministerului Culturii din RM din 28 februarie 2012 de a edita 34 de titluri, într-un tiraj de 1.000 exemplare per titlu, indiferent de gen; alături de alţi colegi editori, sunt pur şi simplu siderat că o asemenea practică de – hai să-i zic pe nume! – planificare, nu fără concursul USM, poate avea loc în cel de al treilea an de guvernare al Alianţei pentru Integrare Europeană. 34 de titluri înmulţit cu 1000 de exemplare înseamnă 34.000 de cititori – raportaţi la cei 33.700 km pătraţi ai RM, avem câte un cititor pe km pătrat. Doar că, de data asta, cantitatea nu are cum se transforma în calitate!). Nu în ultimul rând, ce presupune de fapt „a trăi din scris”: să fii asistat în perioada producerii cărţii (şi atunci devii un rentier al hectarelor de pixeli!) sau să existe nişte politici „protecţioniste” în materie de litere (şi atunci devii un fermier al aceloraşi hectare de pixeli). Altfel spus, înainte de a pleda clauza profesiunii celei mai favorizate, e bine să redefinim statutul scriitorului în societatea noastră.

Cel mai recent roman al dvs. este „Țesut viu. 10 x 10”, Editura Cartier, 2011. Scris pe o perioadă de 14 ani, volumul atinge subiecte delicate, până la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Chişinău.

Apropo despre geneza scrierii, cred că toată viaţa mea (sau cel puţin de la 7 ani în sus) nu a fost decât o ciornă a romanului, pe care am început să-l transcriu efectiv pe curat prin 1997 (chit că există nişte pagini datând din 1987 încorporate în text), după ce am prins ritmul de “scrânciob-cimitir” (vezi fraza inaugurală a Cap. 8. Scriere la patru mâini), esenţial în respiraţia – acesta-i cuvântul – naraţiunii. Toată cartea stă în această “legănare” (între viaţă şi moarte sau, mai exact, între Cei vii şi Cei adomiţi); fiecare capitol n-a făcut decât să mărească amplitudinea mişcării de du-te-vino ce ritmează naraţiunea (între paranteze, te rog să observi că aproape mereu se pleacă sau se vine de undeva, pe distanţe din ce în ce mai lungi). Cam pe atunci mi-a venit şi titlul Ţesut viu. 10 x 10, iar odată cu acesta şi structura cărţii, de Decalog versus Decameron, via… şotronul. Oricât de tare mi-ar fi plăcut să creez într-un „turn de fildeş”, realitatea la z” m-a coborât de fiecare dată cu picioarele pe pământ – or, pământul nostru (vezi în mod special Cap. 10. „Ibi sunt leones…”) e mai puţin unul al Făgăduinţei, ci (cu asupra de măsură!) al Suferinţei (congenitale, aş zice – pe urmele lui Eminescu, cel care exclama, la oftică: „…tu-i neamul nevoii!”). Scrisul este felul meu de a compătimi & de a mărturisi suferinţele neamului meu, întocmai cum mărturiseşti o credinţă, acolo unde nu pot ajuta efectiv; în acest sens, deja Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, atât poemul cât şi volumul, constituie (şi) un manifest politic, de uz propriu (N. Leahu vorbeşte chiar de „teribila presiune a scriiturii politice (…) oricât ar părea de straniu, la un estet”). Demersul s-a radicalizat în cazul redactării romanului, pânza epică de mari dimensiuni – Ţesut viu… acoperă ultimii 40 de ani, de la moartea lui Iuri Gagarin, din 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 – funcţionând ca un soi de veronică (iar uneori, şi de giulgi!) ce lasă să transpară adevăratul chip al neamului nevoii, pe cât de chinuit, pe atât de prefăcut (şi una şi alta – schingiuirea & prefăcătoria – datorându-se în mare politicului). Pur şi simplu nu cred că se poate scrie cinstit româneşte – o limbă martirizată în R(SS)M, dar şi prefăcută & consfinţită ca atare în actuala Constituţie a RM în… „moldovenească” – fără să atingi partea sensibilă a fiinţei naţionale, ruptă în două. Deloc întâmplător nucleul romanului îl constituie Cap. 5. „Jus vitae necisque”, unde trecerea graniţei, încolo şi încoace, echivalează cu o afirmare/anihilare (după caz) a fiinţei (identităţii). Scriu o literatură de frontieră – dintre oameni (de acelaşi sânge şi neam), dar şi dintre lumi (aceasta din urmă mai puţin opacă decât s-ar crede). Lucrat frază cu frază ca un poem, romanul se vrea totodată şi un construct unitar, hai să-i zic Unu-Adunat-Împreună, drept care toate întâmplările narate, până la cele mai mici detalii, sunt asamblate într-un circuit „în serie” – e suficient să nu „lucreze” un singur bec, şi toată ghirlanda se stinge (sau nu se mai aprinde). Nu în ultimul rând, scriitura este chemată să transforme grefele „biografice” (mult mai greu de realizat decât cele de organe) – şi aici rolul „chirurgiei estetice” (stilul se întoarce în stilet, dacă nu chiar în bisturiu!) este greu de subestimat – în ţesut viu!

În „Ţesut viu. 10 x 10” aveţi şi indicaţii de lectură pentru cititori. Personajele rămân aceleaşi, locurile se schimbă, lumile fizice şi cele adormite sunt interşanjabile.

Dar este cât se poate de firesc să existe un minim „control” la intrarea în lumea unui roman, doar că cel ce ar trebui să-l efectueze nu-i autorul acestuia, ci chiar cititorul care vrea să-i pătrundă misterele (sau pur şi simplu sensul). Or, Micul îndreptar de lectură de la pag. 6 nu face decât să-l ajute în acest sens, pentru ca mon semblable, mon frère să nu se pomenească în afara lumii zămislite de mine, chiar dacă a parcurs-o cap-coadă în litera (hélas! nu şi în spiritul) ei. În ce priveşte Ţesut viu. 10 x 10, ei bine tocmai acest „10 x 10” propune codul de lectură: în afara faptului, pe care nu voi osteni să-l repet, că Decalog-ul îşi dă mâna cu Decameron-ul, fiecare capitol poate fi „încrucişat” cu oricare altul, existând însă şi „încrucişări recomandate”. Altfel spus, cele 10 capitole ale romanului se potenţează reciproc, păstrându-şi totodată autonomia „fabulei”. Altfel spus, eu am gândit romanul ca pe un organism foarte complex, care o fi având el o piele bine întinsă la suprafaţă (stilul/scriitura), dar de funcţionat o face graţie „organelor interne”, poate mai puţin nobile (la urma urmei, inima nu-i decât o pompă, ficatul un burete şi rinichii o distilerie), în întregime ascunse privirii şi labirintice (vezi Cap. 4. Portretul artistului nepereche în chip de mulţime, deoarece acesta funcţionează pe post de „aparat circulator” – având tot atâtea replici, sub diferite forme, în fiecare din cele 10 capitole – al corpusului de texte sudate într-un tot întreg)! Ierte-mi-se comparaţiile fiziologice, dar pentru un băiat crescut (7 ani de-acasă!) la ţară şi care a asistat de fiecare dată la tăierea porcului de Crăciun, o frază perfectă seamănă cu intestinele spălate din care gospodinele fac cârnaţi – pe cât de lungi şi încolăcite, pe atât de funcţionale. Scurt pe doi, lumea interioară a omului – cea fizică, dar mai cu seamă cea spirituală – constituie un sistem de labirinturi ce comunică între ele, în care poţi rătăci la nesfârşit dacă nu ai, pe post de fir al Ariadnei, cuvântul (scris). Incredibil cum te poate scoate la lumină! Dar şi – Nota Bene – înfunda… Aşa că cititorii care au cetit cu adevărat romanul meu nu prea au şanse să „scape” din labirinturile textului, dar pot foarte bine să şi le aproprieze, populându-le cu propriile lor amintiri, obsesii, fantasme şi – de ce nu? – Ariadne… În ultimă instanţă, singura persoană rămasă captivă à jamais în labirint, pe post de Minotaur, este chiar autorul – nu vă fie frică de el, abia aşteaptă să fie domesticit!

Alexandru Vakulovski a scris şi spus că „prin acest roman Emilian Galaicu-Păun împiedică moartea literară a prozei optzeciste”. Care sunt cele mai puternice influenţe ale acestei generaţii de scriitori?

Nu sunt eu „girovitalul” Generaţiei ’80, departe de asta. Şi nici Generaţia ’80 nu e pe ducă! Dovadă, ultimele cărţi ale lui Alexandru Vlad, Nichita Danilov, Ioan Groşan, Marta Petreu, Daniel Vighi; Cristian Teodorescu ş.a. Cât despre influenţe, ei bine, păstrez o scrisoare deosebit de emoţionantă de la regretatul Gheorghe Crăciun, care se arătase foarte interesat de roman, după ce citise în Vatra mai multe capitole, în special Cap. 9. Drăguţa lui Şaleapin (ceea ce e oarecum de înţeles – ne întâlnim în multe privinţe cu cel care a dat literelor române Pupa russa, de-ar fi să amintesc doar obsesia pentru o scriitură corporală – vezi şi opinia dr. hab. Aliona Grati care, scriind despre Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996, observa: „Ca şi la Gheorghe Crăciun, personajul echivoc al lui Em. Galaicu-Păun exersează ritualuri de descoperire a trupului volatil. Microscopia conglomeratului de senzaţii în halou devine echivalentă cu o experienţă spirituală. Simţul tactil prevalează, mâna efectuând arpentajul fiinţei pentru a-i da acesteia consistenţă textuală”). Mai mult decât atât, în toamna lui 2006, tot Gheorghe Crăciun se prinsese să-mi fie redactor de carte, amintindu-mi că la rându-i a avut şansa de a-l avea pe MHS (care a şi scris prefaţa romanului Pupa russa). Nu a mai apucat, săracul! Alte câteva (zeci de) nume s-ar cuveni pomenite, dar las pe seama criticilor plăcerea de a le descoperi, între pliurile scriiturii.

Ce s-a schimbat în literatura română de când sunteţi redactor–şef la Editura Cartier? Cum au fost primiţi scriitorii de peste Prut în mişcările literare ale ultimilor ani?

Încă de la primele titluri scoate de editura Cartier, am fost conştienţi că intrăm pe o piaţă de carte ce se extinde de la Chişinău la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare (ca să mă limitez doar la fruntariile noastre vestice, chit că odată cu lansarea primelor volume în format e-book acestea au fost depăşite cu brio), şi că oricât de „capitalişti” (aici – de la capitala RM) am fi, tot Bucureştiul e micul nostru Paris! Nici nu se putea altfel, de vreme ce alături de scriitorii originari din Basarabia au publicat la Cartier, din chiar primii ani, nume de referinţă ale literelor române (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina ş. a.). Totodată, volumul de poeme al lui Nicolae Popa, Lunaticul nopţii scitice, Cartier, 1995, a fost distins cu premiul USR (după ce-l luase pe cel al USM), iar volumul Poezia generaţiei ’80, de Nicolae Leahu întruneşte sufragiile cvasi-unanime ale criticii, fiind considerată una dintre cele mai consistentă monografie dedicată fenomenului optzecist. Aşadar, nici vorbă de „prejudecăţi comunitariste” vis-à-vis de noi (decât doar în culise: un ins supărat pe toată lumea lăsa să se înţeleagă că am fi finanţaţi – nici mai mult, nici mai puţin – de KGB-ul lui Putin, ca să distrugem cultura română din interior!); dar nici „clauza naţiunii celei mai favorite” n-am avut-o, autorii noştri fiind trataţi cu aceeaşi (dreaptă? lipsă de?) măsură ca şi orice alt scriitor de pe piaţa românească de carte. Iar faptul că tot mai multe nume de primă mărime au apărut (sau se vor publicate) în Poesis (regretatul Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Matei Vişniec ş.a.) şi în Rotonda e un argument în acest sens! Ca să dau un singur exemplu, sunt foarte mândru că un poet de calibrul lui Şerban Foarţă ne-a propus anume nouă volumul de poeme Nu ştiu alţii cum sunt…; mi se pare semnificativ şi faptul că Domnia Sa apărea într-o serie (Rotonda) cu Claudiu Komartin, Dan Coman, Radu Vancu. Altfel spus, se poate vorbi de fenomenul „vaselor comunicante” între autorii/textele de valoare, Prutul fiind în acest caz doar o frontieră geopolitică. (Nu-i mai puţin adevărat că pentru numeroşi scribi din RM el este graniţa de vest al unei „rezervaţiei păşuniste”, care s-a grăbit să-i instaureze – la nici un an de la moarte! – bustul lui Adrian Păunesc pe Aleea Clasicilor din Chişinău, alături de cel al lui Grigore Viecru, şi el întronat în pripă.) În acest sens, atât cărţile autorilor basarabeni apărute la edituri din România, cât şi cele ale scriitorilor din Ţară scoase la Cartier-ul (Latin) din Chişinău, schimbă din mers faţa literelor române în sensul în care aceasta nu mai „râde/plânge într-un singur ochi”. Altminteri, întrebarea s-ar putea pune şi de la celălalt capăt, al neprimirii – de-o parte şi de alta – a unor valori certe ale literelor noastre. Iar răspunsul la ea ar presupune o paranteză ceva mai largă. Povestea o ştiu de la mai mulţi intelectuali moldoveni din „prima generaţie încălţată”, cei care au mers la şcoală în primul deceniu de după război şi au intrat la facultate în anii ’60: fii şi fiice de ţărani „de la coada vacii/sapei”, majoritatea dintre ei au învăţat carte „pe rupte” – dar literalmente! –, adică „rupând” ceva timp de la muncile din gospodărie, dar şi smulgând pagina 17 (aia cu ştampila instituţiei) din cărţile luate cu împrumut (horribile dictu!) de la biblioteca sătească. Mai mult sau mai puţin îngăduitori câtă vreme odraslele lor îşi făceau temele pentru acasă, aceiaşi părinţi i-ar fi snopit în bătăi să-i fi prins cu „lecturi de plăcere”. Şi atunci, câte un copil mai inteligent, rudă săracă a Voinicului-cel-cu-cartea-în-mână-născut, pur şi simplu rupea pag. 17/18, cu ştampila bibliotecii, prefăcându-se apoi că învaţă din manualul şcolar. De cele mai multe ori, foaia cu pricina era aruncată înainte să fie citită – sute şi mii de pag. 17/18 sacrificate pe altarul cunoaşterii. Paradoxal, tocmai generaţia ’60 avea să aducă „primăvara pragheză” în cultura noastră, după decenii de proletcultism. Şi tot aceşti oameni de două ori culţi (cum ar veni de la culturile agricole la cea a spiritului!), ajunşi în anii ’70-’80 universitari & scriitori, ne-au pus în mâini primele cărţi adevărate, acum cu toate paginile prezente (mai puţin cele scoase de cenzură), doar că… de citit printre rânduri/pe sub masă! Ori de câte ori comunic cu colegii mei de breaslă din România, îmi dau seama că le lipseşte hélas! tocmai această „dimensiune a absenţei” – de bună seamă, la ea acasă, literatura română se simte suficientă sieşi şi fără pag. 17/18 a culturii basarabene (pe care Ion Simuţ o vede, nici mai mult nici mai puţin, drept „a cincia roată la căruţă”). Faptul că o duzină de scriitori moldoveni sunt perfect integraţi în literatura română contemporană nu schimbă deloc datele problemei – la urma urmei, aceştia fac parte din Republica Literelor anume de aceea că n-au rămas la acea pag. 17/18 smulsă (& necitită) a generaţiei ’60. Or, printre autorii şaizecişti există câteva valori certe, încă neomologate pe plan naţional. Cine-i duce dorul, la Bucureşti, prozatorului Vasile Vasilache, un fel de „Milan Kundera rural” al nostru? Şi lui Aureliu Busuioc? Vladimir Beşleagă? Vlad Ioviţă etc., etc. (lista rămâne deschisă)? Şi invers, bună parte din colegii mei de breaslă din Republica Moldova, chit că au conştiinţa apartenenţei la o singură literatură, de facto rămân la aceeaşi pag. 17/18, rescriind-o la nesfârşit (de unde nu au citit-o la timpul potrivit) şi chiar revendicându-şi statutul de „poeţi naţionali” ai Moldovei (vezi Doamne! avem şi o Alee a Clasicilor în plin centrul Chişinăului, cu Grigore Vieru & Adrian Păunescu instalaţi acolo la doar un an de la moarte… Alte câteva figuri, unele mai degrabă dubioase, sunt împinse în faţă, nu atât din dragoste pentru postumitatea lor lipsită de glorie, cât spre a le face loc celor ce se văd deja, de son vivant, instalaţi printre clasici). Or, dacă în tinereţea lor ei sacrificau partea pentru a păstra întregul, acum partea a luat locul întregului şi le conferă un anumit prestigiu local.

Sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și România. Ce elemente comune regăsiţi în cele două uniuni? Care sunt cele mai bune programe din USR Moldova, care ar putea funcţiona şi la USR România, în favoarea scriitorilor?

Nu calitatea mea de membru al unor uniuni de creaţie mă validează ca scriitor, totuşi am conştiinţa apartenenţei la o breaslă din care fac parte atât mari valori (Angela Marinescu, Ion Pop, Emil Brumaru, Ion Mureşan ş.a.m.d.), cât şi o solidă „masă de manevre” (de regulă, foarte activă pe plan mediatic). Cum însă nu mă pricep la administraţie, pur şi simplu nu am dreptul moral să mă dau acum cu părerea despre funcţionarea acestor uniuni – pot spune doar că, hélas! noua conducere a USM mai e târâtă prin judecăţi de ex-preşedintele Cimpoi, incapabil să-şi recunoască înfrângerea în alegerile din 2010; aşadar, despre ce fel de „cele mai bune programe din USR Moldova, care ar putea funcţiona şi la USR România, în favoarea scriitorilor” ar putea fi vorba?! (Mai degrabă ar fi cazul să se ia exemplul de la USR, unde succesiunea la preşedinţie s-a făcut totuşi fără vărsare de sânge, şi nici de cerneală – prin tribunale…) Acestea fiind spuse, voi încheia prin a-i îndemna pe „beligeranţi” să îngroape securea războiului şi să revină cât mai curând la uneltele care i-au consacrat. La urma urmei, nu tuturor literaţilor li-i dat să lucreze „în favoarea scriitorilor”; dar dacă eşti un adevărat profesionist, poţi cel puţin (vorba vine – nu-i deloc puţin!!!) lucra în favoarea scrisului. Şi atunci toată lumea are de câştigat…